Shape Shifted

Capitolul 21

"Plec la antrenament!Dacă ai nevoie de ceva sună-mă,ok?" aud vocea lui Hayden strigându-mă de pe hol.

"Ok,succes!" strig și eu după el,ca mai apoi să aud niște pași grei îndreptându-se spre dormitor.

"Stai puţin,nu ar trebui să vii și tu?" mă întreabă confuz în timp ce își sprijină braţele de tocul ușii.

"Eu nu o să vin astăzi..."

Simt că îmi pocnește capul de durere.Stresul e de vină.

"De ce nu?" îmi zâmbește pervers,mijindu-și ochii.

"Nu mai rânji la mine,Smith.E doar o durere idioată de cap."

"Ok,Summers.Cum vrei." spune și își ridică mâinile în aer în semn de mă dau bătut.

"Ia stai puţin,dar tu nu trebuia să stai acasă o săptămână?"

"Trebuia.Dar mă doare undeva, tot mă duc.Mă rog,vezi ușa de lângă baie?"

Mă uit confuză în direcţia în care arată el.

"Da,ce e cu ea?"

"Doar...te rog să nu intri acolo,ok?"

"De ce? E totul în regulă,Hayden?" 

"Da...doar nu intra.Poţi să faci asta pentru mine? E spre binele tău."

Dau din cap afirmativ,fără să mai spun nimic.

Și cu asta,îmi un sărut rapid pe obraz și iese pe ușă,lăsându-mă destul de nedumerită.

Ce naiba e cu camera aia? Ce ar putea ascunde acolo încât să fie mai bine pentru mine dacă nu intru acolo?Cred că nici măcar nu mă gândeam să intru acolo dacă nu mi-ar fi băgat ideea asta în cap.De fapt, ca să fiu sinceră, nici măcar nu am observat că mai este o ușă lângă baie.

Gândurile mele sunt întrerupte,în liniștea din cameră auzindu-se un telefon.

Mama.

Ce naiba? Ieri mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă,iar acum mă sună?

"Ce e?" 

"Bella?Unde dracu' umbli? Te caut de ieri! Știi cât de îngrijorată am fost?" ţipă la mine.

"Îngrijorată?" strig,nevenindu-mi să cred ce e capabilă să-mi spună. "M-ai dat afară din casă și mi-ai spus că sunt un nimic! Asta numești tu îngrijorată?"

"Nu poţi fugi așa de acasă! Știi foarte bine cum fac atunci când sunt nervoasă!"

"Poate că m-am săturat de cum faci tu când ești nervoasă! Poate că m-am săturat de încercarea ta de a mă transforma în copia ta fidelă!"

"Tu să nu ţipi la mine,domnișoară,că altfel..."

"Că altfel ce?Am tot tăcut și am înghiţit atâţia ani,sunt sătulă de așa ceva! Norocul meu că am cunoscut niște persoane cărora le pasă de mine,spre deosebire de...alţii."

"Ce persoane,Bella?Despre cine vorbești?" vocea ei se domolește,dar nu cu mult.

Însă nervii mei continuă să crească.

"Persoane care mă înţeleg perfect și mă acceptă așa cum sunt,fără să îmi arunce în cap o decizie luată de mine pentru binele meu!" îmi spun ultimele cuvinte și închei apelul.

Ar trebui să știe că nu am chiar 10 ani.

Cu toate astea,îmi pun capul pe pernă și las lacrimile să curgă,amintirile urâte pe care le-am avut cu mama revenindu-mi în minte.