Shape Shifted

Capitolul 90

Jackson se apropie de noi iar alături de el,se află mireasa.O femeie tânără,frumoasă,cu un ten măsliniu,părul brunet și niște ochi de un albastru foarte deschis.Zâmbetul ei strălucitor luminează încăperea iar privirea ei este caldă în ciuda culorii reci pe care o are.Pare o persoană blândă.

"Draga mea,aceștia sunt doi dintre membrii echipei mele de înot și mi-aș dori să îi cunoști."

"Eu sunt Bella,încântată de cunoștință!" spun și întind mâna,urmând ca mai apoi să se prezinte și Hayden.

"Numele meu este Lisa,îmi pare bine să vă cunosc și vă urez bun venit!" ne spune mireasa,fără ca zâmbetul acestea să dispară.

"Ne bucurăm că am fost invitați,e foarte frumos aici."adaug.

Și chiar vorbesc serios.Locul ăsta chiar e elegant,muzica e plăcută și mă simt super.Toți se distrează și toată lumea pare a fi de treabă.

"Vă rog să mă scuzați puțin." aud accentul britanic al lui Hayden lângă mine,care pare a avea o notă de tristețe.După cuvintele sale,se îndreaptă înspre scările ce duc înspre camerele de la etajele superioare și urcă.

"E totul în regulă?A pățit ceva?" întreabă antrenorul.

Oftez.

"Probabil a mers până la baie." spun și ridic din umeri.

"Este baie aici,la parter,Bella.De ce s-ar duce tocmai până sus?"

"Cine știe,poate vrea puțină odihnă."

Îi fac un semn de "vorbim mai târziu" și mă duc la masă,unde este Gregg.

"Unde a dispărut Hayden?" întreabă acesta confuz.

"A urcat până sus,dar cred că se întoarce imediat.Părea cam trist,totuși."

"Ai idee de ce?"

Ridic din umeri.

"Păi,am făcut cunoștință cu mireasa,apoi și-a cerut scuze și s-a dus în cameră."

Văd cum zâmbetul subtil pe care îl are în majoritatea timpului dispare.Expresia feței lui se schimbă radical.

"Bella..." mă privește cu ochii mari,devenind brusc mai alert.

"Ce s-a întâmplat?"

"Du-te sus după el acum,are nevoie de tine." spune el,iar eu,cu mici ezitări,încep să fac pași înapoi într-un ritm lent."Du-te!" adaugă iar eu o iau la goană.

Dar alergatul nu durează prea mult timp,căci îmi întorc din nou atenția spre amicul meu pentru o ultimă întrebare.

"La ce cameră ar trebui să merg?Știi doar că...avem camera lângă a ta."

"Păi,eu stau la 29,deci tu va trebui să te duci la 30!"

Urc rapid pe scări și ajung în fața unei uși dintr-un lemn șlefuit și lucios,închis la culoare,pe care este scris mare și clar numărul camerei.Apăs ușor pe clanță și intru.O cameră de două persoane,cu nuanțe de mov și bej,frumos aranjată și extrem de curată.

Hayden e așezat pe marginea patului dublu din cameră,cu spatele spre ușă și nu spune nimic.Mă apropii de el și observ că stă cu coatele sprijinite de genunchi,cu palmele împreunate și cu privirea fixată ceva mai în față înspre un anume punct de pe podea.

"Hei...ești bine?" îl întreb și mă așez lângă el,plimbându-mi încep palma peste spatele său."De ce ai plecat și de ce stai singur aici?S-a întâmplat ceva?"

"Nu s-a întâmplat nimic." scutură din cap și își încleștează maxilarul."Sunt bine."

Îi analizez chipul,care nu arată decât tristețe și furie în ciuda a ce zice el.E încruntat și nici măcar nu clipește.Nu se uită la mine.Sentimentul meu de îngrijorare devine și mai puternic atunci când văd pe unul dintre obrajii săi o lacrimă,pe care se grăbește să o șteargă cu dosul palmei.

"La naiba,Hayden,de ce plângi?"

Își mușcă buza inferioară.Se abține să nu izbucnească în plâns.De ce nu vorbește cu mine și de ce se închide în el din nou?Ce naiba i se întâmplă?

"Nu plâng.Doar mi-a...mi-a intrat ceva în ochi."

Aleg să tac,în speranța că poate se va convinge singur că cel mai bine e să vorbească cu mine.Dar nu funcționează.Continuă să nu spună nimic,iar liniștea dintre noi devine una apăsătoare.Îi dau la o parte câteva bucle de pe frunte și pot să îi văd ochii inundați de lacrimi,ce fac tot posibilul să își țină picăturile acasă.Lacrimile nu fac altceva decât să stea acolo,în loc să îi curgă pe obraji și îi ascund albastrul oceanic,încețoșându-i privirea.Îmi așez brațul în jurul său și încerc să îl trag mai aproape de mine,iar el nu se încăpățânează și își pune capul pe umărul meu.

Mă întorc spre partea dreaptă,încolâcindu-mi celălalt braț în jurul lui Hayden,iar cel ce se afla pe spatele său urcă ușor în sus,degetele mele ajungând în buclele sale în care încep să se joace pentru a-l liniști.Își ascunde fața în spațiul ce îl am între gât și umăr.Abia respiră și încă face tot posibilul să nu plângă.Dar nu înțeleg de ce se abține,e doar cu mine aici și a mai plâns de atâtea ori în fața mea.Pot să aud de la o poștă cum înghite în sec și cum îi bate inima cu viteză.

"Vorbește cu mine.Ce s-a întâmplat?" îi spun cu un glas șoptit,abia perceptibil.

"Nimic important,doar îmbrățișează-mă." vocea lui tremură,iar după cuvintele sale pot simți pe pielea mea niște picături calde în timp ce corpul lui se încordează puternic.

"Hayden,relaxează-te.Ești cu mine,plângi în hohote dacă simți nevoia.Dar te rog,spune-mi ce e cu tine."

"Nu vreau să plâng în hohote.Nu de față cu tine." se dezlipește de mine iar privirea lui se îndreaptă în jos.

"De ce să nu plângi de față cu mine?Doar te-am mai văzut de atâtea ori în starea asta și nu te-am judecat niciodată,știi asta.Uită-te la mine." spun și îi iau fața în mâini,privindu-l în ochii săi triști.

"M--am săturat să tot bocesc,mă simt ca un papă-lapte."

"Nu ai de ce să te simți așa.Niciodată nu vei fi slab pentru că plângi.O persoană care plânge și își arată emoțiile este o persoană cu un caracter puternic,bagă asta la cap."

Oftează și dă afirmativ din cap,iar eu continui.

"Acum,spune-mi,de ce plângi?"

"Numele miresei,Bella.Tu ai fost atentă atunci când și-a spus numele?"

"Da,spunea că o cheamă Lisa."

Lacrimile îi apar din nou în ochi.

"Pe mama o chema așa."

Și asta îmi este aruncată ca un bolovan în cap și mă face să realizez ce s-a întâmplat din momentul în care Hayden a urcat în cameră.Și-a amintit de mama lui,de momentul în care a pierdut-o și nu a mai putut face nimic în privința asta.Și-a amintit de motivul pentru care a avut parte numai de bătăi și certuri cu tatăl lui,de momentul în careviața lui a devenit un calvar,iar asta a fost,într-un fel sau altul,ca o altă lovitură sub centură.S-a scuzat și și-a făcut dispariția,urcând aici,sus,pentru a nu izbucni de față cu toată lumea.Nu sunt singura persoană în fața căreia vrea să se abțină din a izbunci în plâns,ci încearcă să se abțină față de toată lumea.Nu vrea să își arate emoțiile și să fie judecat pentru ceea ce i s-a întâmplat.Și în același timp, știu că nu e genul care să caute milă.

"Vino încoace." îi spun pe un ton blând,făcându-l să înțeleagă că știu ce simte și de asemenea,la ce se referă.Corpurile noastre sunt din nou lipite între ele,brațele sale puternice fiind în jurul taliei mele iar palmele mele mici peste spatele său.Câteva dintre buclele sale îmi gâdilă pielea de pe gât,fruntea lui fiind lipită de umărul meu.

Și izbucnește în plâns, dar chiar dacă sufletul lui e sfâșiat, mă bucur că a înțeles în sfârșit că cel mai bine este să spună ce simte și să se exteriorizeze,mai ales de față cu mine.