Shape Shifted

Capitolul 20

PERSPECTIVA BELLEI

Razele soarelui îmi intră ușor în ochi,trezindu-mă.Mă uit la ceasul de pe telefonul meu și văd că e 10 și jumătate,după care mă ridic să mă întind puţin.Pot auzi modul în care îmi pocnesc oasele în corp iar mușchii mă dor ca naiba.

Îmi întorc capul puţin spre dreapta,văzându-l pe Hayden,ale cărui bucle sunt acum în toate direcţiile și ai cărui ochi albaștri ca adâncurile mării sunt închiși,odihnindu-se.E așa de calm și relaxat,de parcă nu are nicio problemă și viaţa ar fi roz.Îmi e și milă să îl trezesc.

Mă ridic încet din pat și mă duc la baie pentru a mă spăla pe faţă,în încercarea de a scăpa de starea de somnolenţă și pentru a gândi limpede.Pentru a mă gândi unde o să stau,ce o să mănânc și unde voi dormi,pentru că mama mea cea drăguţă pe care nu o mai pot numi mamă,m-a alungat de acasă spunându-mi că sunt un nimic și că nu vrea să mă mai vadă.

Așa că,am procedat după cum a vrut ea.Am plecat.Doar îmi spunea mereu să o ascult,nu?Mereu a vrut să fie totul impecabil,să fie totul perfect și să fie toate după bunul ei plac,fără să mai asculte și ce am eu de zis.

Ugh,"perfect".Mereu am urât cuvântul ăsta.Nici măcar nu există ceva compatibil cu acest adjectiv.Cine naiba a inventat termenul ăsta?

Niciodată nu am putut să fac ce vreau,niciodată nu am putut să arăt cum vreau,niciodată nu am știu ce e libertatea de exprimare.Mereu a trebuit să mă îmbrac și să mă port cum a vrut mama,altfel eram un "dezastru".

Am zis că trebuie să gândesc limpede? Evident,nu prea îmi iese.

Lacrimile se adună încet în colţurile ochilor mei și inima începe să îmi bată cu putere la gândul că nu am idee ce o să fac.Îmi ridic ușor capul și mă uitat la reflexia mea din oglindă.Părul îmi e deranjat iar ochii mei sunt roșii,cu niște cearcăne de toată frumuseţea.

"Ești un nimic ! Ești absolut inutilă , Bella! Nu vreau să te mai văd,niciodată nu o să îţi iert greșeala asta ! Niciodată nu mă asculţi,mereu faci totul așa cum vrei! Dispari din casa mea,să nu te mai văd în faţa ochilor mei! " îmi răsună amintirea cuvintelor mamei în minte și hohotele mele de plâns se înrăutăţesc.

Două palme calde mă prind de umeri și mă întorc cu faţa spre o figură înaltă și masivă,cu un păr ciufulit și o faţă somnoroasă,a cărei priviri este așezată pe mine.

"Shht,gata,liniștește-te." îmi șoptește Hayden cu o voce blândă,strângându-mă cu putere la pieptul său. "Nu mai plânge."

Dar nu mă pot opri,lacrimile mele curg una după alta și abia mai pot respira cum trebuie.Sunt speriată.Speriată că nu știu ce are să se aleagă de mine.

"Bella,nu ești un nimic." îmi spune de parcă mi-ar citi gândurile,în timp ce îmi ia faţa în mâini,uitându-se în ochii mei. "Nu ai idee cât de specială ești.Te rog mult,nu mai plânge."

Înghit în sec.

"Mama a spus-o...propria mea mamă.Și are dreptate,am făcut o greșeală enormă pe care nici eu nu mi-o pot ierta.Voiam să fac asta de mult timp dar,pur și simplu...nu am făcut altceva decât să îmi dau tot viitorul peste cap." zic cu o voce răgușită de la plâns.

"Stai puţin...ce ai făcut mai exact?"

Cred că încrederea mea în Hayden e suficient de mare și ar trebui să îi spun.Dar nu cred că mai e nevoie,pentru că observ cum privirea lui a rămâne blocată pe oglinda din spatele meu.Ochii lui se fac mari și sprâncenele i se apropie.Îmi ia ceva timp până să realizez că se uită la reflexia spatelui meu în oglindă,unde ce altceva putea să fie decât...

"Tatuajul ăla..." spune el întrerupându-mi gândurile. "Exact același tatuaj îl are tipa cea nouă din echipa mea de înot."

Pieptul lui începe să se ridice și să coboare rapid iar venele de pe gâtul său devin ușor umflate.

"De ce nu mi-ai spus,Bella? Chiar nu ai încredere în mine?" zice și își dezlipește corpul de al meu.

"Hayden,eu...eu am încredere în tine,dar..."

"Dar ce?" aproape explodează de nervi.

"Dar nu am putut să îţi spun deoarece îmi era teamă de modul în care ai fi reacţionat."

Chiar îmi era și încă îmi e,spun adevărul.Ar fi fost două variante : ori să aibă aceeași reacţie ca mama și să îmi spună că am stricat tot -ceea ce nu prea e tipic lui dar,totuși - ori să îmi spună că mă bag prea mult în sufletul lui.A doua variantă pare mai logică.

"Ce reacţie crezi că aș fi putut avea?" mă întreabă pe un ton ceva mai blând.

"Nu știu,îmi era teamă să nu par enervantă. Nu am vrut să crezi că fac asta doar ca să stau pe capul tău sau alte chestii de genul.Știu că tu te enervezi repede și..."

Nu mai apuc să îmi termin fraza căci buzele lui moi se lipesc de ale mele,aducându-mă la tăcere,în timp ce își așează ambele mâini peste faţa mea.Îmi duc una dintre palme peste braţul său stâng iar pe cealaltă o duc înspre buclele sale,prinzându-le ușor în pumnul meu mic,ceea ce îl face să scoată un geamăt minuscul.Se desprinde ușor de mine și se uită adânc în ochii mei,iar apoi își lipește fruntea de a mea,luându-mi mâinile într-ale sale.

"Mă enervez eu repede,dar nu din cauza ta și cu atât mai puţin când știu că decizia ta te va face fericită.Iartă-mă,nu am vrut să mă răstesc.Știi doar că mă aprind din orice prostie că doar na,am un temperament destul de vulcanic.Încearcă să ai încredere în mine de acum încolo așa cum am și eu în tine,ok?"

Încuviinţez dând din cap și sunt trasă din nou într-o îmbrăţișare strânsă.Doamne,cât iubesc îmbrăţișările lui.Sunt așa de calde și de liniștitoare.

"De asta plângeai așa de tare?" mă întreabă pe un ton cald și inima mi se oprește în gât.

"Mama m-a dat afară din casă." murmur după câteva mici ezitări. "După ce a aflat ce am făcut,spus că nu vrea să mă mai vadă."

"Hei,cu toţii facem greșeli.Deși,dacă stăm puţin pe gânduri,ceea ce ai făcut tu nu e tocmai o greșeală,ci o decizie benefică ţie.Ai renunţat pentru că nu îţi plăcea,corect?"

"Mhm."

"Eu am făcut aceeași chestie cu trupa liceului.M-ai mai văzut să mă duc acolo? Puţin îmi pasă că e obligatoriu,nu îmi place.E prea mult pentru mine să mai am și grija asta pe lângă liceu și antrenament.Nu că mi-ar păsa foarte tare de liceu,dar simt că am prea multe pe cap."

"Nici eu nu m-am mai dus,chiar dacă am intrat cu ușurinţă.Urăsc momentul în care toată lumea se uită la mine."

"Se mai întâmplă să fim și lași,asta este." râde Hayden iar eu nu fac altceva decât să mă molipsesc de râsul lui,înlăturându-mi încetul cu încetul starea de tristeţe.