Academia Alice

CAPITOLUL 1: UN NOU ÎNCEPUT

Era o zi de toamnă, știți acele zile când vântul suflă neîndurător iar frunzele copacilor sunt plimbate de rafalele sale în lung și-n lat. Da... nu îmi place toamna. Prefer serile lungi de vară, seri care nu prea există aici în Londra, dar toată lumea are dreptul sa spere. În acea după-amiază ma plimbam cu Sara, doar cea mai buna prietena a mea într-un parc nu prea cunoscut din partea de vest a controversatului oraș englezesc.

Sara este o fata cu ochi verzi  și cu un par castaniu tuns scurt. Nu e foarte înaltă, dar are niște forme de zeiță pentru o fata de 16 ani. Are fata rotunda, cu câțiva pistrui pe nas ce ies în evidență datorita tenului său palid. Uneori sunt geloasă pe ea, în comparație cu ea eu par ștearsa, mai ales ca ea are o fire atât de deschisa și sinceră, în comparație cu mine care mă înroșesc și când vorbesc cu Marcus, poștașul. Noi niciodată nu am fost cele mai populare fete din liceu, dar datorita Sarei nu am fost nici reginele invizibilității. Pot spune ca un astfel de prieten mai rar întâlnești!

-Nu pot sa cred ca vara se termină! Parca ieri terminasem clasa a X-a, spuse aceasta cu vocea sa cristalină.Oh, Sof, timpul trece prea repede!!

-Nu te mai plânge atât! Tu ai fost plecată aproape toată vara în Columbia cu părinții tăi.

-Da, da știu, dar pur și simplu nu pot sa cred ca peste o luna o sa fim pe timpul asta în bănci, încercând sa nu adormim la ora de istorie. Dar bineînțeles asta nu e valabil și pentru preferata profesorilor, spuse Sara aruncându-mi una dintre privirile ei misterioase.

-Ce!?! Eu nu sunt preferata profesorilor! Adică nu a tuturor...

-Așa e profesoara de sport te urăște, zise Sara făcându-ne pe amândouă să izbucnim într-un râs zgomotos, iar apoi adăugă pe sub mustăți. Dar se pare că profu' de fizică nici nu știe cum să facă să te invite la un ceai să mai discutați despre o olimpiadă ceva.

Oftez și refuz să mai aduc comentarii care se vor întoarce cu siguranță împotriva mea. Nu știi niciodată ce poate scoate pe gura fata asta.

Sara și cu mine ne cunoaștem din gimnaziu și print-o minune astrală am ajuns sa fim și la același liceu. Cu toate acestea, chiar dacă mă mai tachina uneori, eram sigură că mă pot baza pe ea în caz că aveam vreo problemă. Tatăl Sarei lucra în străinătate așa că ea își petrecea majoritatea vacanțelor cu el în Italia. Plecase aproape toată vara și îmi fusese dor de ea, dar mă bucura gândul că vom petrece împreună un întreg an școlar.

Chiar în momentul în care mă pregăteam să îi spun Sarei cât de mult mi-a lipsit, mi-a sunat telefonul: era mama. Uneori regret că am răspuns la acel apel și mă întreb: De ce nu am închis pur și simplu? De ce nu mi-am continuat plimbarea cu Sara? De ce nu mi-am văzut de drum? Și totuși cred că asta nu ar fi schimbat cu nimic ceea ce urma sa mi se întâmple.

-Alo, hei mam. Care-i treaba?

-Sofia, trebuie sa vii imediat acasă. Eu și tatăl tău trebuie sa vorbim imediat cu tine.Este foarte important!

-Am greșit cu ceva?

-Nu draga mea, tu nu ai greșit cu nimic...

-Atunci s-a întâmplat ceva sau...

-Tot ce trebuie să faci e să vii acasă, mi-a spus mama și apoi mi-a închis lăsându-mă într-o confuzie și mai mare.

În acea zi am simțit în vocea mamei ceva ce nu mai simțisem de mult, un sentiment pe care nu am crezut că poate se îl aibă: FRICĂ. MAMEI MELE ÎI ERA FRICĂ. Știu că mă credeți puțim cam exagerată, dar asta pentru ca nu o cunoașteți pe mama. Mama e o femeia foarte puternică. Ea a avut curajul sa crească doi copii singura timp de 10 ani și asta fără se se plângă sau să ceară ajutor. Și mai mult de atât, a avut curajul să își refacă viața după ce s-a despărțit de tata. De aceea eram atât de derutată în aceea zi, după despărțirea de tata nu am mai crezut că mamei îi mai putea fi frica de ceva.