Academia Alice

CAPITOLUL 20: MAMA

-Mai avem mult? se milogea Sam, terminându-și vata pe băț.

-Ajungem imediat, îi spun pentru a zecea oră în ultimii 15 metri.

După strania întâlnire dintre mine și  Sara am rămas cu un gust amar. Încă mă cam frământă gândul că ea a rămas supărată dintr-un motiv necunoscut mie și ceea ce mă doare și mai tare e ideea că ea ar fi supărată pe mine. Nu înțeleg cu ce i-am greșit. Adică nu am făcut nimic ieșit din comun. Cred că oamenii se mai și schimbă, dar nu a trecut decât o lună și jumătate. Mă întreb cum ar fi reacționat dacă m-ar fi văzut după un an întreg. M-ar fi gonit pur și simplu? Nu mi-ar fi dat nici măcar importanță? Oare chiar m-ar fi urât? Aceste gânduri, după cum am mai zis mă frământă și o simt pe Sam cum se încordează lângă mine.

-He, Sof. Ești OK?

Întrebarea lui Sam mă ia pe nepregătite. Sunt oare?

-Da, sigur, aleg să o mint eu. Doar că sunt puțin emoționată la gândul că îmi revăd părinții atâta tot.

Aceasta mă privește nesigură, dar abandonează subiectul. Nu era pe deplin o minciună. Chiar eram emoționată s-o revăd pe mama, chiar și pe Frederic. Aleg să nu mă mai gândesc la Sara, măcar pentru puțin. Chiar vreau să am o zi bună și să nu fiu bântuită de nici o fantomă. Vreau să fiu  eu!

În sfârșit ajungem în fața casei, iar Sem e și mai entuziasmată. Sunt fericită s-o am alături, dar sunt puțin sceptică la ce va crede mama când o va vedea. Desigur, Sam e o tipă grozavă și sunt convinsă că după ce o va cunoaște o va adora la fel ca mine și totuși.... Intrăm pe portița mereu deschisă și mergem pe alee spre ușa din față. În mod normal aș intra prin spate, dar mă simt cam ciudat să fac asta. Am un ușor sentiment că m-aș fi înstrăinat de locul pe care îl numeam cândva acasă.

Îmi scutur capul alungând acele gânduri. Sunt acasă! Unde altundeva aș putea fi acasă dacă nu în locul unde mi-am petrecut ultimii 11 ani? Poate în locul unde ți-e și inima? șoptește o voce în capul meu. Decis însă s-o ignor. Nu e nici locul nici timpul să devin iar melancolică. La naiba și cu trauma asta!

Eu și Sam stăm în fața ușii și sincer nici nu știu ce să fac. Adică nu cred că discuția de mai devreme nu m-a lămurit complet dacă sunt sau nu acasă, dar pentru sănătatea mea mintală am să presupun că sunt. Oftez și cu o privire încurajatoare de la Sam  ciocănesc ușor în ușă. Eh, acum e acum!  Câte șanse am să o zbughesc înapoi pe alee și să mă fac nevăzută? Zero, doar dacă nu o deghizezi pe Sam în vânzător ambulant. Dap, așa credeam și eu.

Ușa se deschide la doar câteva minute după și în prag apare mama. Se uită confuză la scena din fașa ei. Apoi, la doar câteva secunde văd cum chipul i se luminează și în ochi îi apar câteva lacrimi.

-Sofia, o cât de dor mi-a fost de această voce blândă. O, fata mea, chiar tu ești?

-Mamă! și în acea clipă tot universul a dispărut. Eram doar eu și ființa care mi-a dat viață.

Îi sar imediat în brațe și aceasta începe să plângă și mă strânge cât de tare poate la pieptul său plin de căldură. Acolo...mă simțeam atât de în siguranță că puteam să jur că nici un pericol din întreaga lume nu m-ar fi putut atinge acum. În brațele ei puteam să fiu iar Sofi, fetița care visa să fie un mare artist și să-și petreacă restul zilelor pictând împreună cu fratele său. Acolo, lângă ea nu mai existau secrete, sau minciuni. Nici un pazăl complicat nu mai trebuia completat. Nimic nu mă mai îngrijora, nimic nu mă mai rănea. Eram doar eu și mama, ca pe vremuri....

-Fata mea, spune aceasta printre lacrimi.

Mă mângâie ușor pe păr și îmi sărută creștetul capului. O iubeam așa de tare și nici nu știu cum aș fi reacționat dacă i s-ar întâmpla ceva. Ea este și va fi mereu o bucată importantă din sufletul meu. Și un om fără suflet nu mai e om... e un monstru.