Academia Alice

CAPITOL BONUS- ALEX

După ce plec nervos din biroul directoarei nu mai am chef de nimic, doar să stau și să lenevesc în pat, poate să fac niște schițe sau să mă plimb prin pădure. Dar de, am eu vreo-dată parte de ceea ce îmi doresc? Cel puțin de când am venit aici numai de asta nu mai am timp. Sincer când am venit aici mă gândeam că în sfârșit am găsit un loc unde să fiu eu însumi, unde nu trebuie să mă mai ascund pe la colțuri. Cred că mi-am luat o mare țeapă. Și dintre tote locurile pe care le putem nimeri în această lume, tocmai aici, unde și ultima rămășiță din mine pe care am m-ai putut-o păstra de-a lungul vieții mele groaznice a trebuit distrusă. Și vă întrebați de ce? De ce odată cu această Academie a trebuit să mă schimb, să îmi încalc toate principiile și să mă distrug practic? De ce? Vă spun eu de ce. Pentru Sofia. Tot ce am făcut în viața asta a fost pentru ea și doar pentru ea, pentru că ea e tot ce mi-a rămas. Ea e singura fărâmă de adevăr pe care o mai am și mă agăț de ea ca un orb de o rază de lumină. Pentru că fără ea aș fi un om mort, iar existența mea nu ar mai însemna nimic. Pentru că ea e singura persoană pe care o mai pot iubi. Pentru că ea e singura persoană care nu m-a trădat. Ea e ultima mea fărâmă de umanitate și ultimul medicament care mă mai poate salva.  Dar nu acum... Trebuie să am răbdare să mai crească, să se maturizeze. Trebuie să o las să-și trăiască viața, ca mai apoi să mă ajute și pe mine să mi-o trăiesc. Ea e leacul, iar eu bolnavul ce așteaptă vindecare. Dar nu acum...e prea devreme.

Ajung în foișorul din pădure. Ciudat! Nici nu îmi amintesc să mă fi îndepărtat așa de mult de Academie. Aici am adus-o pe Sof, când nenorocita aia de Jesica aproape că i-a provocat o criză în fața întregii școli. Nu pot să cred ce i-a putut spune. Cum ar putea să creadă micuța mea că eu o urăsc? Adică știu că m-am purtat cu ea ca ultimul monstru, dar nu aș putea niciodată să simt altceva pentru ea decât iubirea ce i-o port din ziua aceea. Din ziua în care am aflat că ea e singura care mi-a mai rămas și că fără ea sunt singur în această lume mare și rea.

Mă așez pe ultima treaptă și privesc înspre pădure. Pare atât de liniștită și de calmă. Cine ar crede vreodată ce lucruri nemiloase se întâmplă în adâncul ei? Sof cu siguranță nu. Ea dacă ar afla ce fac sigur m-ar urâ, posibil că nici nu ar vrea să mă mai vadă vreodată. Dar eu nu mă urăsc, pentru că știu că tot ce fac, fac pentru ea.

Tot nu pot să cred că Lilian a trimis-o în New York. Totuși! Și cum se presupune că o pot eu proteja dacă ea e în celălalt capăt al planetei? Telepatic? Agh...cât mă poate enerva femeia asta. Și nici nu mă lasă mă duc cu ea pentru că eu trebuie să iau primul avion spre Dubai, pentru că Asia îmi trebuie mie! Noroc acel nenorocit de concurs are și secțiunea grafică pentru că altfel sincer aș fi înnebunit

Mă încordez instant când două brațe mici îmi înconjoară abdomenul și mă întorc rapid gata de atac. Oftez ușurat când aud chicotitul melodios al Samanthei. Că tot vorbeam de lup! Roșcata ridică din sprâncene uimită că încă nu am luat-o la ros pentru că m-a întrerupt din starea mea de meditație, dar cum așa putea să fiu supărat pe cea pe care o pot numi cu ușurința sora mea mai mare. Sincer cu ce corp, păr roșcat și mai ales tupeu are, în primul an m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea irevocabil, cel puțin așa gândeam eu pe atunci. Doar că Sam nu are ochi decât pentru Jose așa că m-am retras din această cursă imposibilă de a o impresiona pe latino-americancă. În schimb acum o consider o adevărată soră și o prietenă de nădejde. Ea este cu doi ani mai mare, deși aproape nimeni din școală nu știe asta. A ratat doi ani de studiu din cauza unei traume din copilărie, de care, din nou, nimeni din școală nu prea știe. Cred că de-asta mă înțeleg așa de bine cu Sam, fiecare și-a pierdut ceva în trecut, ea familia, eu mințile. Cred că am fost pe puțin cel mai norocos om din această școală să găsesc pe cineva ca ea. Altfel, sunt sigur că nu rezistam până acum.