Academia Alice

CAPITOLUL 46: ȚI-A LUAT CAM MULT!

Nu știu de când stau închisă între acești patru pereți. Nu știu dacă e noapte sau zi. Nu îmi e foame. Nu îmi e sete. Doar stau închisă în pat și mă uit absentă pe geam. Mă întreb oare când a devenit viața mea atât de complicată. Înainte să merg la această așa zisă Academie Alice eram o fată oarecare, pierdută în mulțime. Nu ieșeam în evidență, iar Sofia Parker, fata care câștiga concursurile de desen interșcolare nu era decât un nume trecut pe o diplomă. Eu.... cine eram eu? Fata care stătea nici un prima bancă cu tocilarii, nici în ultima cu populari. Eu eram ștearsă și nu păream a face parte din lumea lor. Eram de parcă nici nu existam printre ei. Eram o umbră. Acum, acum aștept un miracol ca cea mai bună prietenă a mea să fie salvată din ghiarele răpitorilor săi, dar aproape că plâng în camera mea din vila familiei Rodriguez.....din Columbia....Bogota.....pe alt continent, după ce băiatul de care eram îndrăgostită mi-a mărturisit că e un criminal și nu orice criminal așa de pe străzi...no... criminalul criminalilor. Da, încep să cred că trebuia să o conving pe mama să mă lase la vechea școală.

Un râs inundă camera și nici nu realizez că e al mea până ce nu mă dor obrajii de la atâta zâmbit. Încep să cred că eu chiar devin nebună. Nu....sunt sigură! Ar trebui să ies din camera asta și să iau o gură de aer. Da și să dai peste Făt-frumos cu ochi albaștri care ori te amenință cu pistolul ori te sărută! Da, îmi urăsc conștiința.

Oftez și îmi pun o pernă peste cap și țip în ea cât pot de tare. Hmm.... acum un minut râdeai, acum țipi. Ești bipolară rău, soro!Suntem aceeași persoană. Da, dar eu sunt mai normală! Ba nu! Ba da! Ba nu! Și iar ai început să te cerți cu tine însăți. Dap, noi nu avansăm deloc!

Îmi vine să-mi dau palme doar că să mă fac să tac, dar îmi dau seama cât de dusă am devenit și decid că mai bine e să țip în pernă decât să mă bat singură. Un ciocănit în ușă îmi strică însă mărețul plan de a o lua pe drumul spitalului de nebuni. Mă ridic din pat și mă îndrept spre ușă, calculându-mi mintal viteza inter stelară cu care o să închid ușa dacă cel care a bătut are inițiala A sau E. Și în caz că vă întrebați, da A vine de la Alex. E așa enervant să ai un frate care îți simte emoțiile și e și mia enervant să vină și să îți bată la ușă ca nebunu de câte ori ai o cădere nervoasă. Și mă mai întreb de ce o iau razna... e o moștenire de familie!

Deschid ușa precaută și inima mi se oprește când văd cine e de cealaltă parte.

-Nat? întreb când o văd și aceasta schițează un zâmbet strâmb.

-Hei, Sof! spune cu o voce răgușită.

Avea un bandaj la cap și o mână imobilizată în timp ce cealaltă era bandajată. Mai avea și un pansament pe obraz și nici nici nu vreau să știu ce e cu picioarele ei, având în vedre că poartă pantaloni de trening când afară sunt 30 de grade.

-Ești bine? o întreb eu dar ea se rezumă la dat din cap în semn afirmativ.

-Am găsit-o, spunea ea cu voce slabă și simt cum inima îmi sare o bătaie, deci de-asta rată în halul ăsta.

-Cum e? Unde e ? E bine? E cumva .....

-Calm! spune Nat. Acum e bine! E la spital, la terapie intensivă. Alex și Alrick sunt și ei acolo. Eu am venit după tine.

Nu o mia las să zică nici un cuvânt și ies pe ușă ca o furtună și nu știu în ce direcție să apuc mia întâi. Clipele se scurg ca orele și minutele în mașină se scurg atât de încet. Cred că am țipat la șofer de trei ori să se miște mai repede și de atâtea ori Nat i-a cerut scuze bietului om în numele meu. Nu vedeam nici în stânga și nici în dreapta. Tot ce vroiam era să ajung mai repede la nenorocitul ăla de spital și să o văd pe Sam. Să o știu în siguranță printre oameni capabili să o facă bine și nu în mâinile acelor ticăloși. Când am ajuns la spital am ieșit din mașină ca o furtună. Nat alerga în urma mea, foarte greu din cauza rănilor și undeva în mintea mea realizam că nu e bine ce fac și că, eu, ca o prietenă adevărată ar trebui să o aștept. Dar, eu, ca un viitor pacient la spitalu de nebuni nu m-am gândit la asta și am alergat să alerg ca bezmetica.