Academia Alice

CAPITOLUL 60: SURORI DE DESTIN

Sofia P.O.V

Picăturile de ploaie continuă să cadă și să cadă de parcă norii ar vrea să se răzbune pe noi, oamenii de rând care nu au nici o vină pentru ce se întâmplă în lumea asta. Și de fapt cine suntem noi? Niște simple fire de praf într-o societate plină de ură, de monștri și de lacrimi, lacrimi vărsate în zadar, pentru un viitor mai bun care va rămâne doar un vis. E greu să fii om! Uneori aș vrea să fiu și eu ca ploaia, trecătoare și niciodată singură, să știu că voi renaște iar și iar și mă voi înălța spre cer ca un nor, ca apoi să cad grea pe pământ și să dau viață.

Dar... eu nici măcar nu mai știu cine sunt. M-am considerat mereu un om care știe ce vrea de la viață, care are capul pe umeri și un zâmbet care poate distruge orice durere. Dar acum nici nu îmi mai găsesc puterea să zâmbesc sau să cred într-o zi mai bună. Viitorul meu e impropriu, iar dorințele mele se schimbă mere, sunt din ce în ce mai profunde, mai murdare. Oare mă maturizez? Puțin probabil, dar e posibil.

Banca pe care stau e rece și continui să privesc în față, în gol. O ploaie rece mă udă din cap până în picioare și sigur voi răci sau mai rău. Dar nu-mi pasă, nu-mi pai pasă de nimic și de nimeni. Vreau să fiu singură și totuși mi-e frică de singurătate. Iar tot ce mai am acum sunt amintiri, amintirile unei vieți mai simple, mai ușoare, fără drame sau minciuni, fără durere. Uneori stau și mă gândesc: De ce mi se întâmplă toate mie? De ce dintre toți oamenii din univers toate cad pe mine și toate se învârt în jurul meu? Nu sunt cu nimic specială!

Și aici mint. Simt ceva înăuntrul mea, ceva schimbat, de când am venit la Academie. Mă simt diferit, dar într-un sens nici rău nici bun. Undeva pe la mijloc. Agh! De ce nu-mi pot spune o dată adevărul? Mă simt ca o pasăre în colivie. Vreau să știu!

Îmi ridic capul lăsând picăturile reci să mi se amestece cu lacrimile ce inevitabil au început să-mi cadă. Un fulger străbate cerul, dar nu-mi provoacă nici o reacție. Nu mă mai simt prezentă în realitate asta, nu mă mai simt prezentă în prezent. Mă simt...tristă.

-Sofia!

Ce siudat.. Sună ca Sam, dar cred că mintea îmi joacă feste.

-Sofi! iar în momentul ăla o văd pe roșcată alergând înspre mine. E udă din cap până în picioare și părul roșu care mereu îi stătea perfect aranjat e pentru prima lipit pe cap și de haine. Dar dacă e s-o luăm așa nici un nu cred că sunt prea diferită.

-Cum m-ai găsit? spun când ajunge lângă mine. Aceasta mă privește schițând un zâmbet mic în colțul gurii și se așează lângă mine pe banca la fel de udă ca noi.

-Era și greu să nu te găsesc. Parcul ăsta e singurul loc din Londra pe care chiar îl știu, aici m-ai adus acum câteva luni înainte de concurs. În plus e doar la câteva străzi de casa ta, mi s-a părut că ar fi prima variantă.

Oftez. Sunt așa de previzibilă, dar Sam mă poate citi destul de ușor deci nu e doar vina mea. Dacă n-aș fi în starea asta cred că aș zâmbi, dar doar continui să privesc în jos.

-Știu că mă urăști, spune ea și de data asta îmi ridic privirea încruntându-mă.

-De ce ai crede asta? abia acum o privesc în ochi și îmi dau seama că nu sunt singura care suferă.

-Pentru că am fost o prietenă groaznică. Te-am mințit, Sof. Eu te știu de mai bine de un an, sau mă rog, am auzit cam totul despre tine. Îți știu secretele și viața pe de rost, mai bine decât tine și am devenit prietene doar pentru că Alex mi-a cerut asta. Sunt o persoană groaznică, spune și-și lasă capul în palme. Eu nu spun nimic, doar o privesc și aștept să continue și ea o face. Dar....Am ajuns să te cunosc cu adevărat și să mă atașez de tine. Am ajuns să te iubesc ca pe sora pe care nu am avut-o. Și atunci....atunci când totul nu a mai fost doar o misiune ar fi trebuit să-ți spun tot, dar nu am făcut-o și e doar vina mea.

O privesc și pentru prima dată zâmbesc. Mă uit la fată cu părul roșu ca focul și nu pot decât să mă gândesc cât de mult o pot iubit. M-am obișnuit cu ea, cu prezența ei dinamică  și cu stilul ei noncomformist. M-am obișnuit atât de mult cu zâmbetul ei, cu glumele ei, cu ea.

-Nu mi-aș putea urâ vreodată sora, spun și ea se uită la mine uimită. Suntem surori, Sam și indiferent ce s-ar întâmpla nu te voi putea urâ. Te iubesc și suntem surori, surori de destin. Și nu cred că e doar Alex cel care a hotărât să fim prietene, el putea să pună pe oricine altcineva. Nu! A fost ceva mai mult și cred că oricum ar fi fost noi ne-am fi cunoscut. Simt că faci parte din mine, Sam. Sunt supărată, e dreptul meu, dar asta se poate schimba. Dar niciodată să nu te mai aud spunând asemenea aberații! Ești o persoană minunată și grozavă și talentată! Doar ești sora mea.

Nu știu dacă e de la ploaie dar ceva sclipește în ochii lui Sam. Spun asta pentru că e plâng de-a dreptul. Mă ia în brațe și mă strânge puternic. Și mă simt completă! Durerea e încă acolo, dar se întrezărește o rază de soare printre norii negri.

-Of, Sofi! Promit că mă voi revanşa, spune ea și eu zâmbesc slab.

-Și, chiar poți, spun și ea se uită la mine curioasă. Vreau adevărul, Sam.

-Sofi...

-Nu acum, dar...când va veni momentul vreau să fii TU cea care o să-mi spui. Promiți? spun și ridic degetul mic zâmbindu-i.

-Promit! spun și își ridică și ea degetul mic.

***

Author P.O.V

La Academie ploaia s-a mai domolit, dar încă cad picături mici și grele peste campusul obosit. De-a lungul aleilor, însă, frumoasa păpușă a campusului, cu părul ca tăciunele și ochii ca de sticlă, calcă agale, ascunzându-se sub umbrela sa englezească. Pășea țanțoșă și pe față avea un zâmbet sincer, avea să-și revadă o bună prietenă, pe care o putea numi chiar mătușă de suflet.

Când pune însă piciorul în clădirea principală sufletul i se urcă în gât. Zâmbetul i se mărește și fuge ca un copil mic spre biroul directorului. Coridorul pare interminabil, mai lung de cât își amintea, dar cu fiecare pas inima ei bătea mai tare. Când ajunge în fața biroului vede ceva diferit, plăcuța de pe ușă a fost schimbată. Acum e argintie și pe ea era scris cu litere caligrafice Melody Wail. A zâmbit și apoi a intrat fără să bată, era prea emoționată.

Cum deschide ochii două perechi de ochi  se îndreaptă spre ea și imediat două zâmbete. Dar imediat cum o vede pe roșcată îngheță. Îi era dor de ea, foarte dor. Nu o mai văzuse de când mama ei murise, pe atunci era un simplu copil și-și amintește cu drag cum zâmbetul roșcatei o făcea și pe ea să zâmbească. Pe Melody nu a cunoscut-o înainte, dar s-au împrietenit repede. Și de fiecare dată când Sof sau Sam râdeau își amintea de ele, iar acum când le vedea era atât, dar atât de fericită. Și totuși atunci tot ce putea zice a fost:

-Mătușică Rosa! și se aruncă în brațele roșcatei aceasta îmbrățișând-o strâns.