Academia Alice

CAPITOLUL 45: O POVESTE

Cu o zi în urmă...

Sofia P.O.V.

Agitația s-a instalat pin toată casa și toți se plimbă ca paiețele de colo colo. Fiecare pare a avea o destinație, dar nimeni un scop precis. Această lume, acești oameni, toți speriați, îngrijorați, toți gata să sară în foc și fum ca să-și atingă scopul, toți pe fază, toți în acțiune.....  dar nici unul care să-mi dea un răspuns.

Merg pierdută cu capul în pământ și desprinsă de toți și de toate. Cu o mână ating ușor tapetul peretelui parcă încercând să nu mă distanțez cu totul de realitate și să nu alunec iar în întunrecul minții mele. Merg spre nicăieri, fiindcă nu știu unde mă duc și mă gândesc la nimic și la tot în același timp, fiindcă dacă m-aș gândi la ceva exact lacrimile iar mi-ar murdări obrajii și i-am promis lui Alex că nu voi mia plânge. Oameni necunoscuți trec pe lângă mine ca o avalanșă, nici unul nu prare să mă observe, nici unul nu pare să vrea să mă înțeleagă. Iar eu continui să merg pe un drum al nimănui în căutarea a nimic.

Ce s-a întâmplat? De ce sunt așa? Ce e cu mine?

Acestea sunt întrebări atât de simple și de complicate în același timp, fiindcă inima mea nu mai poate duce mult, nu mai poate găzdui multă suferință. Pe scurt e vorba de pierdere, de dezamăgire. Am învățat cu ani în urmă că dacă iubești ceva sau pe cineva din toată inima acela te va răni negreșit. Așa sunt eu, un suflet pierdut ce a fost rănit de prea multe ori... și nu cred că îmi voi mai putea bandaja inima încă o dată.

Samantha... îmi e o soră... îmi e jumătate din inimă...jumătate din suflet. Eu mia mult ca oricine ar fi trebuit să știu că venirea ei aici e o greșeală, dar am fost prea oarbă, prea egoistă și astfel egoismul meu a fost pedepsit. A doua zi după ce am venit aici, Sam a fost văzută de gardienii de la poartă și de atunci... nimeni și nimic nu a mai găsit-o. Asta se întâmpla acum trei zile. Trei zile de când ea e dispărută și nimeni, dar absolut nimeni nu a mia găsit-o. În prima zi noi ma crezut că e o joacă, dar apoi se făcea seară și ea nu mia venea, nu răspundea la telefon și nici nu mai dădea vreun semn de viață. În seara aceea au pornit s-o caute. Alex, Edward și încă câțiva tipi au scotocit toată zona dimprejurul vilei și periferia orașului. A doua zi la prima oră au întrebat aproape toată populația din Medellin și fără rezultat. Eu în tot acest timp am stat la vilă cu sufletul la gură, nefiind capabilă să bea nici o gură de aer, iar pe Alex și Edward nu i-am văzut deloc la ochii însă de fiecare dată puneau pe cineva să mă informeze și pe mine dacă au apărut noutăți. Cam asta a fost condiția ca eu să nu mă implic deloc în căutări. De-abia ieri dimineață au aflat ceva. Se pare că o bătrânică de la periferie ar fi văzut cum o fată roșcată este aruncată într-o dubă neagră de niște bărbați mascați exact în dimineața în care Sam a fost văzută pentru ultima dată. Din clipa în care mi-a spus servitoarea informația am început să plâng incontrolabil, am făcut o criză de tristețe și am spart tot ce era în cameră și nimeni nu m-a putut opri, nici Alex, nici Edward. Nimeni! Dacă până atunci mai exista speranță în acea clipă am pierdut și ultima picătură de încredere. Sam era pierdută. Iar eu sfâșiată de pierderea unei surori. Îl auzeam pe Alex cum țipa din biroul lui Edward să anunțăm autoritățile, dar de fiecare dată Edward refuza. Nu-l înțelegeam, dar eram mult prea tristă, îngrijorată și speriată ca să mă mai pot gândi la ceva

În aceste doua zile toate momentele frumoase pe care le-am petrecut cu Sam, toate clipele în care ne-am susținut reciproc și toate amintirile ce ne leagă. Mi-am promis mie că imediat ce ne întoarcem la Academie o să mă împac cu Issa și May. Ele au fost primele mele prietene și nu e corect să le ignor. Eu nu sunt așa. Pe de altă parte Nat a suferit umăr la umăr cu mine. e a plecat cu ei în căutări și îmi mia spunea lucruri pe care băieții nu vroiau să mi le divulge, dar de când cu ultima veste am auzit-o o singură dată țipând și plângând în cameră și de atunci nimic. M-am îngrijorat, dar Alex m-a asigurat că e bine.

Iar eu... eu continui să merg. Fără nici un răspuns, fără nici o speranță, fără nimic. Doar eu și suferința mea.

Într-un fel sau altul un vânt rece ce-mi mângâie obrajii mă trezește din transă. Am ajuns pe terasă. Rezemată de margine o siluetă privește luminile orașului și mia oftează în când în când. Curiozitatea a omorât pisica, dar eu acum mă simt ca și moartă, deci ce mia am de pierdut.

Mă apropii timid. E seară și acum un vânt rece mă face să mă înfior, dar nu prea mai bag în seamă și celelalte simțuri înnafară de cele ce provin din inimă. Mă rezem și eu de balustradă și privesc luminile îndepărtate. O lacrimă îmi cade inconștient când îmi amintesc că în prima seară aceleași lumini le priveam cu Sam.

-Nu mia plânge.

Vocea aceea... Îmi întorc capul și dau de cele două oceane albastre acum atât de tulburi din cauza oboselii și a îngrijorării.

-Edward... ce faci aici?

Acesta oftează din nou și își îndreaptă din nou privirea spre oraș, ignorându-mi întrebarea. Fac la fel și mă afund din nou în gânduri și amintiri frumoase ce acum dor. După câteva minute de liniște mortuară el oftează.

-Ți-ar plăcea să auzi o poveste? întreabă cu o voce stinsă.

-O poveste? întreb nedumerită.

-Da, e o poveste pe care vroiam să i-o spun ei, dar... aș putea să ți-o spun prima dată ție, durerea din glasul lui mă face să-mi înghit un nod.

-Sigur, spun mia mult în șoaptă.

-Înainte de a începe aș vrea doar să nu pui întrebări și să nu mă întrerupi. Dau din cap afirmativ, fără a-l privi. Bun. Aceasta poveste unui băiat. El avea 17 ani, dar era pe atunci doar un copil și tot ce vroia atunci era să se distreze și să facă ce fac toți puștii de vârsta lui. Doar că lumea lui s-a întors cu susul în jos când a rămas singur pe această lume. Nu mai avea un tată și mama lui era de mult pe lume cealaltă. Mai avea doar o soră, pe care o iubea atunci cum n-a iubit-o în toată viața lui. Fiind aproape major nu i s-a mia impus un tutore și cum a aflat că tatăl său îi lăsase o avere impresionabilă s-a hotărât să-și crească el sora. Avea să se descurce, să-și termine studiile și să fie un frate mia mare perfect. Da, el chiar credea că e chiar așa de simplu. Însă nu era. A apărut cel mai groaznic lucru în viața lui și l-a distrus. Acel lucru se numea simplu... răzbunarea. Știa din totdeauna că tatăl lui făcea lucruri necurate, știa că e băgat în mafie și de asemenea știa că încerca să ascundă de toți asta. Mai știa și că, cu mulți ani în urmă mama lui nu murise.... fusese ucisă. De atunci e a urât acea parte a tatălui său, dar nu avea ce să facă. Numai după ce a rămas singur a aflat adevărul, el nu moștenise doar averea tatălui său... nu îi moștenise și locul în mafie. Băiatul acela de doar 17 ani devenise fără știrea lui șeful mafiei columbiene. El... a avut de ales, putea să lase mafia și să trăiască o viță normală, sau să meargă pe urmele tatălui său, să-l răzbune, dar să nu mai fie cale de întoarcere. El....a făcut o greșeală. A ales a doua variantă și astfel a pierdut tot. Și-a îndepărtat sora și s-a distrus pe sine însuși. Iar cu prima picătură de sânge pe care a vărsat-o.... cu primul glonț ce și-a atins ținta... el a devenit un monstru.... un monstru ce a pierdut tot... Iar când a găsit o fărâmă de lumină, când un înger i s-a arătat să lui și l-a făcut să creadă că viața îi mia dă o șansă... urmează să-și piardă și sora....

Bătăile inimii mele erau mai alerte ca a unui ceas. Mă întorc spre el cu ochii mari și cu încheieturile tremurând. Doar nu...

-Eu sunt acel monstru, spune într-o șoaptă neînțeleasă, dar care îmi dă grai gândurilor.

Eu....el.... mafie?.... crime?.....nu....

-Sof eu....

Dar nu apucă să zică  nimic că eu fug de-acolo în casă, dând pentru a nu știu câta oară zilele aste frâu lacrimilor, dar nu pentru Sam ci pentru mine.

M-am îndrăgostit de un criminal.....