Academia Alice

CAPITOLUL 42: RĂPITĂ PARTEA I

Sam POV

O durere îngrozitoare îmi bubuie capul și mă face să gem de durere. Deschid ușor ochii, clipind des și mă uit la locul din jurul meu. Mă ridic în șezut punându-mi o mână la tâmplă, dar simt un material asemănător pânzei care îmi acoperă zona durerii. Se pare că sunt într-o încăpere destul de înghesuită. Pereții zugrăviți prost într-un alb murdar par a fi mai elegant lucri din încăpere. Pe jos e un fel de parchet care se ridică pe alocuri. Eu stau într-un pat destul de tare, în cameră mai fiind o canapea și un birou de lemn, dar crea că stai în picioare când scrii fiindcă nu e nici un scaun, sau îl tragi lângă canapea când scrii? Dar e în cealaltă partea a încăperii... Sam, trezirea! Ai fost răpită și ție-ți arde de decorațiuni interioare?!? Scenele de dimineață îmi trec ca un uragan prin minte și simt cum inima îmi sare o bătaie. Am fost răpită. Dar de cine, Inferno sau mafia? Inferno n-ar avea ce să caute în Columbia, dar mafia mă cunoaște și nu ar avea de ce să mă răpească. Adică nu cred că-mi țin pică că am cam dispărut trei ani, doar nu eram eu primul copil. Agh! Alrick, e vina lui! Sigur dobitocul ăsta are ceva de-a face. Cine știe în ce s-a mai băgat...

Încerc să mă ridic din pat și icnesc când piciorele mele fac contact cu suprafața rece. Mă ridic ușor dar când să fac un pas îmi pierd echilibrul și cad jos. Auch! Asta doare. Mă sprijin în mâini și mă ridic din nou. De data asta o iau mia încet și mă pot ține pe propriile picioare. Mă duc până la birou și  văd că are de-asupra o oglindă ciobită prin părți. Înghit în sec când îmi văd bandajul ce-mi acoperă fruntea. E plin de sânge în partea dreaptă și eu nu înțeleg de unde îl mia am și p-ăsta, dar nu prea înțeleg multe în ultimele cinci minute. Sunt îmbrăcată tot cu treningul sport pe care îl avea și-i mulțumesc Domnului că e  așa, cred că dacă eram îmbrăcată cu altceva turbam. Mă mia fâțâi prin cameră în căutarea tenișilor, dar nimic. Nenorociții m-au lăsat desculță! Pufnesc de nervi și mă mia uit prin jur. Nu e nici măcar o fereastră în chestia asta pe care ei o numesc cameră. Și cine nu a mai văzut cameră fără ferestre, până și la pușcărie sunt. Mă duc la ușa care era chiar lângă pat și încerc clanța. Încuiată. Păi de, doar nu te-așteptai să fie deschis. Oameni pe-aici nu-s proști. Încep să bat cu pumnu în ușă și să strig, poate, poate  m-o auzi cineva.

-Hei, e cineva acolo? Aloo! Cineva! Oricine! Deschideți ușa asta nenorocită până nu o deschid eu...cu picioru! și m-ai aveam multe de zis, dar apoi îmi rămâne mâna în aer. Sam idioat-o ai uitat că aici nu vorbește nimeni engleză? Da ai uitat, că de ce să ții tu minte că în țara în care te-ai născut și ai crescut trebuie să vorbești spaniolă și nu engleză?

Oftez și încep să bat din nou cu pumnul în ușă și sunt gata să zic niște cuvinte foarte dulci când ușa se deschide brusc. Un bărbat înalt cât un munte și îmbrăcat tot în negru mă privește rânjind. Eu mă uit de jos la el, sunt înaltă, nimic de zis, dar mă uit la el de parcă ar fi Everest. Cum naiba a încăput pe ușă?

-Hmm, se pare că te-ai trezit, spune el în engleză și eu clipesc des. Se pare că lumea e adaptată pe-aici. I

-Nu, eu încă dorm și asta e fantoma mea care te ia în primire. Un ceai ceva? spun și ridic din sprâncene sugestiv.

-Se pare că pisicuța are chef de joacă.

-Îmi mai spui odată pisicuță și nu vei mai prinde ziua de mâine, dulăule.

Acesta nu pare să fie prea impresionat de amenințările mele și în schimb începe să râdă eu înfuriindu-mă și mia tare.  Păi, normal, tu nu vezi cât ești de pitică pe lângă namila asta?

-Acum că ești odihnită presupun că ai chef de joacă, nu pisicuț-o?

Mârâi la el. S-a terminat cu joaca, vreau răspunsuri!