Academia Alice

CAPITOLUL 57: PRIMUL PAS

Sof P.O.V

Londra e un oraș veșnic ploios și cu un cer plin de nori. Cel puțin așa a fost de când locuiesc aici. Dar acum totul pare mai gri. Totul pare mai plin de tristețe și mai sumbru de parcă ar încerca să mă avertizeze cu privire la ce va urma. Astăzi când am aterizat, în aeroport Alex mi-a zis că astăzi voi afla un secret important. Din acea clipă inima mea bate mai tare. Nerăbdare? Frică? Nici eu nu știu, dar sper că totul va fi bine și că voi rezista.

E ceva schimbat la mine, mă simt de parcă urmează să se declanșeze ceva în viața mea. De parcă ziua de mâine va fi mai grea decât azi. Se va produce o schimbare și îmi e frică că o dată cu ea mă voi schimba și eu. Dar oare nu s-a întâmplat asta deja?

Degetele fratelui meu se împletesc cu ale mele când ajungem în sfârșit la destinație. Locul pe care l-am numit cu încredere în ultimii 11 ani acasă. Înghit în sec și privesc lung la clădirea din fața mea. Mă simt străină, de parcă toate sforile care mă legau de acest loc s-au rupt cu mult timp înainte și acum e un loc gol. Lucrurile familiare, sentimentele de fericire și de căldură, ușurarea și siguranța, toate au dispărut din mine una câte una și au lăsat în loc un spațiu gol, care...începe să doară.

-Ești sigură că vrei asta? vocea lui Alex mă face să tresar.

Expresia lui serioasă și încruntarea vizibilă sunt doar de fațadă. În ochii lui văd teamă, multă teamă.

-Da, spun hotărâtă.

Afirmă din cap și intrăm împreună pe poartă. Fiecare pas pe care îl fac mă face și mai convinsă că ar trebui să fac cale întoarsă în pas alergător, dar nu! Am făcut o alegere și vreau să o respect. Ne oprim în fața ușii și înainte să sune la ușă Alex îmi mai aruncă o privire, parcă așteptând o confirmare. Aprob și el oftează ca apoi să lovească cu putere în micuța ușă. Nu știu dacă e de la emoție sau de la furie, dar cred că lovește un pic cam tare fiindcă la doar un minut ușa se deschide puternic în prag apărând mama furioasă. Însă cum ne vede își schimbă figura feței, devenind brusc confuză și apoi când îl vede pe Alex, speriată.

-Copii, spune ea încă uimită. Ce faceți voi aici? ne întreabă, dar privirea e doar pe Alex.

-Am venit să vorbim, spune fratele meu serios.

-Să vorbim? întreabă mama și pentru prima dată se uită la mine aproape terifiată. Atunci intrați! spune și ne face loc.

La doar cinci minute suntem toți trei în living. Eu stau pe canapea, iar în fața mea mama stă în fotoliu. În spate Alex stă încordat rezemat de perete, privind în gol. Și nu doar el. Nici mama nu pare a fi prezentă în această realitate. Mă uit atent la ea, chipul ei, ochii ei... nu semăn deloc cu ea. Ea e mai scundă și părul ei are o culoare mai deschisă, ochii ei sunt căprui iar ai mei și al lui Alex albaștri. Și nu e vorba doar de aspectul fizic, nici psihic nu semănăm. Ea e mai calmă, în timp ce eu și Alex ne enervăm rapid, ea e mai dură, iar eu și Alex suntem firi destul de sensibile. De-abia acum realizez că dacă ne-ai vedea pe stradă nici n-ai zice că suntem rude...

-Spunei! vocea fratelui meu mă face pe mine și pe mama să tresărim.

-Ce să-mi spună? întreb privind-o atent pe mama, care nici nu-și ridică privirea din pământ.

-Spunei sau îi spun eu! spune din nou Alex după câteva clipe de liniște apăsătoare.

-Mamă? spun eu privind-o pe femeia din fața mea care stă neclintită fără a scoate un sunet.

-Sof, eu.... încearcă să spună ceva dar cuvintele par a i se bloca în gât. Și iar urmează o perioadă de tăcere.

-Nu te-a întrebat niciodată de ce nu avem nimic în comun cu ea, Sof? vocea fratelui meu pare calmă și detașată. Nu te-ai întrebat de ce așa zisul nostru tată și-a luat tălpășița din vița noastă fără a privi măcar înapoi? Nu te-ai întrebat de ce ea a fost singura care a tras de noi să redevenim normali când nimeni nu a mai făcut-o?

-Pentru că e mama noastră și ne iubește! spun eu ridicându-mă în picioare și întorcându-mă spre Alex, care mă privește acum în ochii. A făcut tot ce a făcut fiindcă ne iubește! Nu e evident?

Alex mă privește atent, neschițând nici un gest.

-Ea nu e mama noastă Sof!

Tăcere. Toată camera e plină de tăcere. Nu poate fi adevărat.... Cuvintele lui, parcă încărcate cu ură mi se infig în suflet ca niște pumnale. Mi se repătă în gând din nou și din nou și din nou. Dar nu mă distrug. Nu știu cum sau de ce dar... știam. Cred că am simțit-o ultima dată când am fost aici și acum când am venit cu Alex... nu mai aparțin acestui loc.

Toată vița mea se învârtea în jurul existenței mele infime. Eu eram Sofia Parker, fata ciudată care nu avea decât un singur prieten și care era bună la concursuri de desen. Fata care apărea uneori pe la petreceri, doar că imagine de fundal. Fata invizibilă, distantă, comună care nu se remarca prin nimic special. Apoi am fost Sofia Parker, sora geamănă mai mică a lui Alexander Parker, eleva nouă și tipa la care toți se uitau de două ori. Eram eleva strălucită care luase mai multe premii la diferite concursuri și care a câștigat un premiu important la primul ei concurs. Eram cea care făcea parte din cel mai popular grup și care stătea cu regina școlii la masa de parcă râzând de parcă ne-am cunoaște de-o viață. Eram și tipa ciudată care a bătut una dintre vedetele școlii și care a leșinat în cimitir, trezindu-se în mod misterios.

Dar acum... Acum habar nu mai am cine sunt.

Mă întorc timidă spre femeia din spatele meu care stă nemișcată și privește în gol. Oftează adânc și apoi spune cu o voce tremurată.

-Aveam 24 de ani. De-abia mă căsătorisem cu Klaus și nu mergea totul la fel de roz pe cum ne așteptam să fie. Familiile nu ne susțineau de loc și chiar ne-au renegat după ce ne-am căsătorit fără a spune nimic. Eu eram în ultimul an de facultate, iar Klaus își cuta cu disperare un loc de muncă, el având doar liceul luat. Aveam mare nevoie de bani, trebuia să ne întreținem și dacă nu făceam ceva rapid ajungeam pe străzi. Eram disperați... când a apărut ea. Numele ei era Melody Waild și o cunoscusem în liceu. Eu...eu am făcut de asemenea Academia Alice. Am terminat pe specializare drept și mi se spunea de mică că voi ajunge un avocat de succes, dar apoi m-am îndrăgostit de Kalus și lucrurile au luat o întorsătură mai rea. Eu și Melody eram colege de cameră și împreună cu încă două fete Rose și Lili formam grupul fetelor populare din acea perioadă. Melody era pe are, Rose pe muzică și Lili la actorie. Toate patru eram bune prietene și ne spuneam orice, sau... aproape orice. Știam că Melody a crescut singură, fiindcă părinții ei au murit la naștere, dar nu ne-a mai spun nimic despre trecutul ei, cel puțin mie și lui Lili, fiindcă ea și Rose părea să fie ca niște surori și uneori simțeam că Rose știe mai multe decât ce vrea să arate. După ce am terminat eu m-am dus în Irlanda ca să-mi termin studiile, pe când Rose și-a croit drum spre America latină împreună cu viitorul ei soț, Melody s-a căsătorit și ea cu cel ce care a fost împreună cam pe toată perioada liceului, iar de Lili chiar nu mai știu nimic. Am crezut că nu voi mai auzi niciodată de ele până când.... Îmi amintesc perfect. Era noapte și cerul părea senin. Cam în jurul orei de 3 dimineața s-au auzit bubuituri puternice în ușă. Eu și Klaus ne-am speriat groaznic și ne-am gândit să sunăm la poliție, dar ne-am făcut totuși curaj să mergem să vedem cine este. Era chiar Melody.... I-am deschis ușa imediat. Nu trecuseră decât trei ani, dar ea era așa de schimbată. Părea mai bătrână cu zece ani și pe chipul ei erau semne de nopți nedormite și suferință. Ceea ce m-a uimit cel mai tare însă a fost că în brațe ținea doi copii, unul pe brațul drept și unul pe brațul stâng. Erau două minunății, o fată și un băiat și semănau perfect cu mama lor. Ochii, chipul, forma feței, erau toate ale ei. Ea însă era disperată, mi-a spus că e în mare pericol și că cei doi copii de asemenea. Mi-a spus că ea trebuie să fugă și nu-i poate lua cu ea. A spus că nu mai are pe nimeni și că singura la care mai poate apela sunt eu și că face orice ca să îi iau. Eu și Klaus i-am explicat în ce situație suntem și că nu puteam avea grijă de ei, dar ea ne-a spus că ne va plăti fiecare cheltuială pentru creșterea copiilor cât și pentru întreținerea noastră. Aveam mare nevoie de bani... și am acceptat. Ani mai târziu Kalus a vrut să uite tot așa că m-a părăsit. Iar de Melody, în afară de banii pe care îi primeam lunar, nu am mai auzit nimic......