Academia Alice

CAPITOLUL 21: O TREABĂ UȘOARĂ!

-Marți când ajung la Academie o să te fac să-și pară rău de ziua în care te-... adică ne-am născut! O să vezi ce-o să-și fac eu! Cum poți fi atât de iresponsabilă încât să-mi închizi telefonul așa în nas? Cine face asta? Așa de educată ești tu? și să-și mai spun..., și așa o ducem de un sfert de oră în coace.

Alex trăncănește în telefon de mă apucă durerea de cap. După primele cinci minute am încetat să-l mai ascult și l-am mai aprobat din când în când pentru a-și da seama că eu chiar depun eforturi mari pentru ai urmări șirul de amenințări puerile. La un moment dat chiar m-a acuzat că eram cu vreun băiat (citez: Sigur idiotu de Adam îți dă târcoale ca o muscă de cum am pus eu picioru pe prima treaptă a autobuzului). Și totuși grija sa pentru mine îmi aduce un zâmbet pe față și săracilor băieți de la școală zile negre, dar asta e partea a doua.

Că tot vorbeam de lup. Sam a ținut morțiș să-i spună mamei toată istoria mea cu așa numitul Adam. Și că ea încearcă din tot sufletul să mă țină la distanță de el, fiindcă ar fi o piază rea. A mai admis și că eu aș fi topită, după el. Mda, sigur! Nu înțeleg ce-or avea toși cu săracul băiat! Adică admit că îmi e simpatic, dar nu cred că topită e chiar termenul potrivit.

Din fericire, mama era mult prea curioasă la conversația mea cu Alex. Cred și eu, ultima dată când ne-a văzut vorbind era cât pe ce să se dărâme casa. Adică, de la asta la fratele mai mare grijuliu și protector e cale mai lungă de o lună.

-Sofia! Tu mă asculți măcar?Alex țipă în telefon și sunt convinsă că și vecina de alături l-a auzit.

-De câte ori ți-am zis să nu mai țipi! îl aud cum oftează, dar nu-i dau dreptul la replică. Da, te ascult, dar eu tot cred că exagerezi. Sunt bine, nu am nimic. Ți-am zis, o fată trebuie și ea să se mai descarce.

-Dar tu nu ești o simplă fată, tu ești...

-...sore ta. Știu discursul, știu! Dar nu s-a întâmplat nimic rău , de tata asta! Spun și dacă până acum mama era curioasă, acum e mai atentă ca la tribunal.

-Sofi, știi că eu te vreau în siguranță! Ești sora mea și chiar dacă nu ți-o spun prea des știi ce te iubesc! cuvintele lui mă lasă fără grai. De când nu mi-a mai zis el că mă iubește? De când nu mi-a mai vorbit el așa de dulce? A, da, de doi ani.

-Și eu te iubesc, Alex! spun și văd cum ochii mamei se umplu de lacrimi și sincer și ai mei se cam umezesc,

-Nu, nu ,nu ,un! Să nu îndrăznești să plângi că abia m-am spălat pe față. De data asta îmi scapă un chicotit. Aud niște voci de la celălalt capăt și ști că Alex trebuie să plece.

-Succes la concurs! Să-i faci praf pe chinezi!

-Și tu să lipsești de la geografie dacă nu vrei și un 6 acolo. Mai vorbim, piticot!

Îmi închide și eu rămân cu zâmbetul pe buze. Mama mă trezește din visare.

-Când? întreabă ea.

-Ce?

-Când s-a întâmplat asta? când v-ați apropiat atât de mult?

Stau puțin să mă gândesc. Inițial nu am vrut s-o îngijorez, dar cred că ea are dreptul să știe acest amânunt atât de important al vieții mele. Până la urmă dacă nu-i spun mamei atunci cui?

-Am avut o criză, spun în șoaptă și nici eu nu-mi recunosc vocea vlăguită de durere. Nici acum nu-mi e ușor să vorbesc despre asta.

Mama la început nu are reacție, dar apoi ochii ei mă cercetează atent. Îi văd fața cum se crispează și încearcă să dea impresia că e puternică, chiar dacă eu știu că nu e. Pe ea o afectează foarte mult aceste vești și nu îmi e ușor nici mie să o văd așa. Deschide gură să spună ceva, dar imediat se întoarce spre Sam nesigură, de parcă și-ar fi amintit brusc de existența sa acolo.