Academia Alice

CAPITOLUL 73: FIERBINTE

Ploapele mele sunt mai grele decât îmi aminteam şi parcă o barieră invizibilă mă împiedică să le deschid. Voci înfundate şi cunoscute se aud în fundal dar sunt prea departe să le disting. Îmi simt fiecare os din corp, fiecare celulă şi fiecare par să se frângă chinuindu-mă lent. Cu fiecare ridicătură a pieptului simt cum mă fărâm în bucăți din ce în ce mai mici, durerea intensificându-se.

Dar vocile par să se apropie din ce în ce mai mult de mine şi încerc să mă apuc de această speranță oarbă. O senzație de deja vú mă încearcă în timp ce vocile devin din ce în ce mai clare şi încep să-i recunosc pe rând pe Alex, Sam şi Alrick. Păreau că se ceartă cu cineva, o altă voce pe care n-o recunosc. Un țiut puternic mă zguduie în timp ce încercam să le dezluşesc conversația. În mod automat îmi vine să-mi pun mâinile la urechi sau să țip, dar ştiu că dacă aş mişca şi un deget durerea ar fi mult pre mare pentru a o putea suporta.

Dar țiuitul se domolește încet încet și parcă ia cu el și o parte din durerea ce îmi invadează corpul. Vocea lui Sam pare cea mai clară, probabil roșcata mea țipă cel mai tare.

-Nu îmi pasă ce credeți voi! Răspunsul este nu și nu am de gând să-mi schimb părerea......Nu am de gând să mă calmez....Nu!...Ți-am zis nu........ Iar tu nu mai sta ca un bolovan și susține-mă... Agh! Sunteți toți niște idioți.

Din când în când alte voci o mai întrerupeau, dar de fiecare dată ea păre să se contrazică cu toți și toate. Adevărul e că pe Sam nu prea ai cum s-o clintești din loc. Un miros înțepător de spirt și medicamente mă gâdilă pe nas și îmi dă o senzație de vomă și dezgust. Am simțit acest miros de sute de ori înainte și îmi e aproape imposibil să nu-l recunosc. Sunt într-un spital.

-Domnule doctor, sunt sigur că există o soluție, acum îi recunoșteam vocea lui Alehandro și mi-l și închipui ca singurul bărbat cu capul pe umeri din încăpere, asta exceptând-o bine înțeles pe Sam.

-Pacienta a suferit numeroase leziuni interne..., o altă voce necunoscută, care presupun că a unui doctor, este întreruptă de mânia lui Sam.

-Leziuni, afecțiuni și alte prostii dintr-astea. Asta e tot ce ne spuneți și apoi veniți aici și vreți să o omorâți. Sa-mi omorâți sora!

Dacă nu aș cunoște-o pe Sam aș spune că acum e gata să facă o criză de nervi, dar fiincă am ajuns s-o cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine, sunt sigură că e perfect calmă și degajată și....că-și face planul de atac asupra doctorului. Alex apare și el în fundal și eu sunt brusc atentă.

-Trebuie să faceți ceva, orice! Asta e meseria voastră, treceți la treabă! vocea lui pare pierdută, chiar disperată.

-Îmi pare rău domnule, dar am încercat tot ce se putea. Pacienta a intrat în moarte clinică și nu mai răspunde la nici un stimul. Îmi pare rău să o spun dar nu mai puteam face nimic.

-Sunteți niște...., dar Sam nu apucă să spune nimic că vocea ei se pierdu.

După câteva clipe îi au pe Alrick sau mai de grabă o umbră îndurerată și stinsă de-a lui.

-Îmi pare rău pentru comportamentul surorii mele, e foarte atașată de pacientă.

-Vă putem lăsa câteva momente înainte de a o deconecta de la aparate

-Asta ar fi perfect, spune Alrick.

Aud cum o ușă se deschide și apoi se închide. Cred că doctorul a părăsit sala și acum au rămas ei singuri.

-Doar nu ai vorbit serios, vocea lui Nat mă face să mă simt mai bine, se mai adaugă o persoană cu capul pe umeri la listă.

-Nat are dreptate, Sof e în viață și o știm cu toții. Sam era ca un foc ce mocnea încet, gata să se extindă într-un incendiu. Aș fi știut dacă nu ar fi așa! Alex ar fi știut-o!