Academia Alice

CAPITOLUL 69: ADIO II

Sofia P.O.V

-Îmi pare rău, spune și scoate pistolul. Sau poate nu,râsul lui mă face să tremur din toate încheieturile. Adio, prințeso!

E acel moment când stai să te gândești cu ce ai greșit în viața asta dură. Acel moment când privești în urmă și știi că nu ai făcut nici jumate din ce ți-au propus să faci și regreți toți pașii greșiți și toate cuvintele dure și spuse fără rost. Acum aș face orice să mă salvez, dar nimic, absolut nimic nu mai are legătură cu mine. Până la urmă, oare ăsta e sfârșitul?Aș vrea să țip, dar nu am glas. Aș vrea să fug, dar nu mă pot mișca. Simt cum frica mi-a acoperit întreg corpul. Nu pot decât să sper că se va întâmpla un miracol.

-I-ați mâinile de pe ea, nenorocitule! vocea aceea...

-Alrick! țip din toți plămânii.

Instant ochii mei se deschid și îl pot vedea. În întunericul nopții e el cu pistolu în mână și cu privirea dură ce pare că aruncă săgeți de foc înspre Adam. Se apropie de noi și simt cum mâna lui Adam mă strânge din ce în ce mai tare, dar nu las să-mi scape nici un gest. Ochii lui Alrick mă privesc plini de îngrijorare doar pentru o clipă, ca apoi să-și schimbe culoare și să devină mult mai negri și mai intenșii, privindu-l pe Adam.

-Am zis să-și iei mâinile de pe iubita mea! vocea lui e mai gravă ca niciodată și aproape că mă sperie, dar știu că asta e doar rezultatul iubirii...

Autor P.O.V

Cei doi stăteau acolo, față în față și se priveau cu ură. Doar că ura aceea era cauzată de cauze mult prea diferite ca să mai conteze. Alrick ar fi făcut orice pentru ființa iubită, fiindcă din iubire se nasc cele mai profunde sentimente, chiar și ura. Adam e până la urmă doar un robot programat cu o sarcină dinainte și știe că dacă nu o va duce la bun sfârșit va avea doar de suferit. Amândoi sunt convinși însă că doar unul va mai prinde apusul soarelui în această zi, indiferent de motivele pe care le are.

-Nu ai nici o șansă, spune Adam cu superioritate. Trupele Inferno îți țin prietenii ocupați și mă tem că până vă vin întăririle mai lucrurile deja vor fi terminate.

-Cine a spus că am nevoie de ei? ochii lui Alrick se mută de la Adam la Sofia și la pistolul îndreptat spre tâmpla ei.

-Chiar crezi că poți face asta de unul singur, Al, băiete? Să fim serioși! Tu nu ai omorâ nici o muscă, fără să-ți plânge de milă două luni! râsul lui Adam se auzea acum în întreaga pădure.

-Nu vrei să știi de ce sunt în stare, Evens!

-Nici nu cred că voi avea ocazia să aflu!

În întunericul pădurii alte două suflete își pregăteau următoarea mișcare. Alehadro privea cu foarte mare atenție scena din fața sa. Mai avusese  misiuni de salvare la viața sa, dar nici una așa de delicată, pentru că niciodată nu trebuise să salveze pe cineva așa de important. Nu doar că întreaga existență a acestor ființe depindea de micuța fată a cărei vieți era amenințată, dar pentru el ar fi fost mult prea greu să o vadă pe Sam suferind. Deci fiecare mișcare pe care o face va fi vitală pentru misiunea sa și el nu ratase niciodată o misiune.

Lângă el Samantha privea îngrozită scena care se desfășura în fața ochilor săi. Ar fi vrut să fie acolo să-i dea chiar ea ultima lovitură nenorocitului ăluia, dar soarta a decis să fie doar un spectator la ceea ce avea să urmeze. Niciodată, dar absolut niciodată viața unei prințese nu a pusă în pericol așa de mult ca acum și asta e numai vina ei. Trebuia să fie acolo, trebuia să îi fie alături, dar nu a fost și e numai vina ei pentru tot ce se întâmplă. Oricât de mult ar fi încercat Alehandro să o convingă nu a mers. Dar uneori....doar uneori...se gândește în adâncul minții sale că...protejând viața Sofiei nu și-o mai trăiește pe a ei...

-Mă duc, șoapta lui Alehandro o face să ofteze. Au o singură șansă și dacă o pierd  tot ce au făcut până acum va fi fost în zadar.

-Alehandro, el se întoarece spre ea și privirile lor se intersectează. Te quiero! (te iubesc)

El nu zice nimic și pleacă de lângă ea. O viață lângă el? I-ar surâde ideea.

Adam și Alrick încă se privesc cu dispreț, dar Adam pare să fie mult mai relaxat decât ar fi trebuit.

-Pai să-ți spun ceva Rodrigez, nici tu și nici vreu prieten ciudat de-al tu nu mă mai pot opri acum! Spunei pa-pa prințesei voastre! spune și apoi apasă pe trăgaci.

Sofia P.O.V

O durere cumplită îmi acaparează întreg corpul și simt cum viața se scurge din mine. Totul e în ceață, iar undeva în depărtare se aud țipete și încă o împușcătură traversează liniștea pădurii. Dar brusc nu mai sunt capabila să aud și să simt nimic, doar o voce se aude în depărtare. Brusc o imagine îmi apare în fața ochilor adormiți și totul pare mult mai clar acum.

Ochii lui albaștri mă privesc disperați și îi văd buzele cum se mișcă haotic, dar nu pot auzi ce zice. E ca și cum o barieră puternică ne-ar despărți, iar oricât de mult mă străduiesc să rup această barieră nu pot. Ploapele îmi sunt din ce în ce mai grele și simt cum mi se face din ce în ce mai somn. Mici fragmente cu amintirea frumoase îmi apar în minte..... prima întâlnire...primul sărut...mărturisirea.... Atâtea clipe frumoase ce le avem în spate și atâtea lucruri pe care vreau să la mai trăim împreună. Atâtea promisiuni și atâtea de făcut. Nu vreau să renunț la tot, nu acum când sunt atât de aproape să ating fericirea după atâta timp. Însă nu întotdeauna primim ceea ce vrem...

-Te iubesc! șoapta abia auzită mă face să vărs o lacrimă chiar înainte să închid ochii și să cad într-un abis întunecat.

Adio...