Academia Alice

CAPITOLUL 36: ȘTIU UNDE E !

În acea clipă am simțit că .... nu are rost să mă mai mint singură. Electricitatea aceea, fiorii aceia, sentimentul care te face să simți că zbori și acea dulceață.... eu nu am putut s-o simt, nu am putut s-o trăiesc, s-o gust măcar... nu așa cum am simțit-o cu Edward. Nu am putut să simt nimic de parcă asta nici nu se întâmplă, de parcă el nici măcar nu mă sărută.... de parcă nu sunt cu persoana potrivită și asta e atât de greșit!

Mă desprind ușor din sărut și mă îndepărtez de Adam, imediat ochii lui se deschid și în ei apare confuzia. Dar se pare că cea mai confuză de aici sunt eu... Deși înăuntrul meu am știut mereu răspunsul la această întrebare nespusă.

-Adam, spun eu întrerupând liniștea, eu nu pot să fac asta. Eu, nu pot să mă mai mint.

-Dar, am crezut că... noi.... adică tu...

-Îmi pare rău Adam, dar nu cred că vom putea fi mai mult decât prieteni. Chiar îmi pare rău! Nu știu ce a fost în capul meu de am crezut că voi uita dacă voi sta cu Adam. Ba da știu! NIMIC!

Acesta își mânjește ochii la mine și o umbră întunecată apare în ei. Poate că în tot acest timp el a crezut că flirtam și chiar vroiam să fiu cu el. Of, sunt așa de idioată! Cum am putut să mă joc așa cu sentimentele? Am avut dreptate cu acest joc, e mult prea periculos și se pare că am ajuns să cad în gol.

-E din cauza lui nu? mă întreabă pe un ton nervos.

-Lui? doar nu se referă la ...

-Lui Alrick sau Edward sau cum naiba îl cheamă, ridică tonul la mine. Te va răni Sofia! Își va bate joc de sentimentele tale și atunci vei veni ca o cățelușă în brațele mele cerând alinare!

Cuvintele lui mă lovesc ca o săgeată direct în inimă, una care se înfige atât de adânc că va lăsa cicatrici. Și totuși... un alt foc începe să ardă în sufletul meu, un foc care mă face să ridic și eu tonul. La urma urmei cine se crede să-mi vorbească mie așa?

-Da, poate că el e de vină! Dar mă rog de ce te-ar interesa pe tine? De îți pasă de cine sunt eu îndrăgostită?

Mă opresc imediat și înghit în sec. Nu se poate! Eu tocmai am recunoscut că simt ceva pentru Edward? Și asta în fața lui Adam? NU! Nu mi se poate întâmpla asta mie!

Adam își încordează toți mușchi și pare gata gata să sară la bătaie când rostesc ultimul cuvânt. Ce e cu el? Asta nu mai e  de mult gelozie sau invidie. Asta e ceva mai mult...

-Aha, țipă el , deci recunoști că ești îndrăgostită de el! Și eu ce am fost pentru tine, o bătaie de joc? Dar nu-ți facă griji... O să nu-ți faci nici o grijă, o să te rănească și o să te umilească în ultimul hal și o să vii alergând înapoi la mine! Dar știi ce? VA FI PREA TÂRZIU!

Și acel foc începe din nou să ardă și de data asta mult, dar mult mai puternic.

-Ești eu prost dacă crezi că mă voi întoarce la un idiot ca tine! Nu îți permit să vorbești așa despre el când nici nu-l cunoști!

-Dar tu îl cunoști? posibil să se fi auzit țipătul lui Adam chiar și din campus, dar  cel mai tare a răsunat în sufletul meu, lăsând ecouri în urmă și tăieturi când se ciocnea de pereții inimii mele. Eu îl cunosc? Cu toate că știam răspunsul de mult asta nu mă face să  mă simt rănită și dezarmată. Nu, nu pot să-l las pe Adam să mă vadă slabă, pur și simplu nu pot!

Fără a mai zice nici un cuvânt o iau înapoi pe poteca dinspre care am venit și cobor de pe pisc. Alerg împiedicându-mă din când în când și căzând jos printre pietrele ce lasă urme adânci pe corpul meu, urme ce nu se compară cu cele din suflet și cu siguranță cu am aceeași durere. Adam continuă să mă strige de pe pisc, dar nu coboară și nici nu mă urmărește. Nu îndrăznesc să mă uit înapoi, să îl privesc, cuvintele lui îmi răsună în cap și asta mă face să cedez, dar strâng din dinți merg mai departe.  Îl mai aud doar o dată strigându-mă și apoi ajung jos și o iau la goană pe potecă printre copaci. Nu îmi pasă că nu știu drumul înapoi. Nu îmi pasă că nu știu cât este ceasul sau încotro mă îndrept. Nu îmi pasă de nimic. Nu vreau decât să pot să stau singură o vreme, să-mi pun ordine în gânduri și să mă îndepărtez de toți. Toți cei care îmi provoacă durere, toți cei care mă rănesc. Să dispară cu toții și să mă lase naibii în pace! Când mă asigur că m-am pierdut de tot în pădure și că nimeni nu mă poate găsi sau auzi îmi las corpul să cadă pe iarbă și dau frâu liber lacrimilor. Acestea se scurg pe obrajii prăfuiți și nu pot decât să mă las pradă durerii căzând mai apoi într-un abis întunecat, unde nimeni și nimic nu mă mai poate răni.

Pentru că nimic nu e mai dureros decât să-ți țipe cineva în față adevărul...

                                                                                               ***

Sam P.O.V

Alerg pe coridoarele școlii și simt cum sângele îmi pulsează atât de repede în vene. În spatele meu Alrick și Alex mă strigă să mă opresc și să vorbesc cu ei. Să le spun ce știu. Dar nu! Nu mă pot opri când știu că Sof e dispărută de la prânz și acum e trecut de ora 10 seara. Toți o caută disperați în toată pădurea și nimeni nu a găsit nici măcar o urmă. Alex se gândește la ce e mai rău și faptul că nici nu o poate simți prin intermediul legăturii îl termină psihic și aproape că a făcut două crize în decurs de patru ore. Dacă o să-i spun cine e vinovatul cu siguranță că acum nu-l voi mai putea opri. Alrick de asemenea e un pachet de nervi și abia l-am convins să nu își cheme prietenii. Nu am de gând să îi implic și pe ei în asta. Sof e pe-aici pe undeva. Nu s-a întâmplat nimic dubios în ultimul timp și mai presus de orice aș fi știut dacă ei veneau pe teritoriul nostru. Ceea ce mă îngrijorează e ca nu cumva să nu se fi întâmplat ceva mai rău cu ea.

Dau colțul coridorului și mă îndrept cu pași repezi spre bibliotecă. Acolo unde s-au întrunit forțele noastre s-au adunat pentru a face un plan. El e acolo și îmi pasă cât negru sub unghie dacă o să fac o scenă în fața lui Lilian. El nu o să scape așa de ușor! Cum am putut fi atât de oarbă? Trebuia să-mi aduc aminte mai devreme de ce mi-a spus, dar atunci eram prea prinsă în gândurile mele cu propriul frate ca să procesez informația. Acum... o acum mi-e foarte clară!

Cu Alex și Alrick pe urmele mele împing ușile bibliotecii făcându-le să se ciocnească de pereți și să scoată un sunet ce s-a auzit în toată școala. Toți cei prezenți în sală se uită la mine speriați sau confuzi de intrarea mea. Lilian dă să spună ceva dar nu apucă. Imediat cum în văd mă năpustesc de el și-l trântesc de cel mai apropiat perete ținându-l de bluză și privindu-l în ochi cu ură.

-CE IA-I FĂCUT! îi țip eu în față.

Adam înghite în sec și eu îmi dau seama că ascunde ceva. Cum am putut fi așa de proastă? Trebuia să bănuiesc mai de mult că imbecilul ăsta a avut ceva de a face cu dispariția lui Sof.

-Samy! vocea fratelui meu se aude în sală dar eu nu-mi iau ochi le la Adam. Ce se întâmplă?

-Ce se întâmplă? CE SE ÎNTÂMPLĂ? SE ÎNTÂMPLĂ CĂ IMBECILUL ĂSTA A AVUT CEVA DE-A FACE CU DISPARIȚIA LUI SOF ȘI EU O SĂ-L FAC PRAF DACĂ NU ÎMI SPUNE MAI REPEDE CE A FĂCUT!

Adam mă privește panicat și eu mă abțin cu greu să nu-i dau una de să cada lat.

-Ce i-ai făcut? aud vocea lui Alex, calmă și relaxată. Știu că dacă n-ar fi așa ar da în cealaltă extremă și l-ar bate acum pe Adam până nu ar mai ști nici cum îl cheamă.

Adam începe să bâjbâie ceva și simt cum respirația mi se accelerează treptat.

-Eu... am avut o mică ceară... și apoi...

-O MICĂ CEARTĂ? țip eu.

-Da.. păi ne-am contrazis și apoi totul a degenerat și ....

-Detaliază Adam, detaliază! spune Alex.

-Păi.... s-a întâmplat și să vedeți... nu am vrut să spun asta și.....

-ADAM, IDIOTULE! SPUNE CE I-AI ZIS! pur și simplu cred că-mi pierd răbdare.

-I-am spus că Edward o va răni...

Răsuflu odată cât să diger informația și apoi îi dau un pumn în față, acesta căzând jos. Mă întorc cu spatele la el și dau de privirile tuturor îndreptate spre mine.  Mă întorc spre cei doi idioți ai mei și le zic cât se poate de hotărâtă.

-Știu unde e!