Academia Alice

CAPITOLUL 28: NU POATE FI...

Alex P.O.V.

Lovesc cu putere în materialul dur și rece, sacul de box mișcându-se greoi la fiecare lovitură fulgerătoare. Lovitură după lovitură, durere după durere, amintire după amintire. Ești un prost! Îmi tot repet în minte, dar nici un rezultat. Sam nu avea dreptate când mă bătea la cap cu eliberarea sentimentelor interioare... Mda, fata astra se uită la prea multe filme. Și așa sunt supărat pe ea că a plecat cu Sof, când știa sigur că eu nu o las. Și singura ei replică a fost: E cu mine, e întreagă și tu ești un idiot dacă credeai că o să pierd șansa să merg în NY cu sora mea. S-a atașat mult prea mult de ea, dar știu că asta îi face bine lui Sof. Merită să aibă o prietenă adevărată nu ca prefăcuta aia de Sara care era și așa o influență proastă.  Poate că mă comport eu ca un frate atotprotector, dar e tot ce mi-a rămas și e în pericol.

Încă o lovitură puternică și lanțul cedează, sacul de o tonă cade la pământ și eu mă așez pe el  privind în gol. Când au devenit lucrurile atât de complicate? De când viața mea e un coșmar? De când nu am mai dormit o noapte întreagă, fără ca diverse planuri și scenarii legate de Sofia să-mi treacă prin cap? Atât de multe întrebări, poate că gemenii chiar au aceleași gânduri. Știu că și micuța mea le are pe-ale ei, gânduri ce o frământă zi și noapte, ce nu o lasă să pună geană pe geană. Diferența e că eu  știu răspunsurile, și pe-ale mele și pe-ale ei. Diferența e că eu îmi pot pune capăt suferinței și să am din nou o viață normală. Nu sunt eu moștenitorul, dar tot parte din familie sunt, am aproape aceeași importanță. Tot ce trebuie să fac este să renunț, să plec undeva departe în lume și să renunț la toate. Da, asta aș putea să fac. Sam ar proteja-o pe Sof la fel de bine ca mine. Ea și restul ar ține-o în siguranță. Și poate că ea ar fi chiar fericită în grapa asta. Poate că ea își va găsi aici fericirea pe care am pierdut-o eu. Aș putea să plec, departe, departe. Unde nimeni nu m-ar găsi, unde nimeni nu m-ar căuta. Poate în America, într-un orășel retras. Aș trăi din artă și mi-aș schimba numele, mi-aș vopsi tot părul alb ca și scap și de șuviță. Aș putea avea o casă, plină cu portrete și peisaje. Aș putea avea o curte mare, plină cu iarbă înaltă exact ca cea din copilăria mea îndepărtată, plină cu flori, cu fluturi colorați. M-aș putea îndrăgosti și mi-aș putea forma o familie. Aș putea să îmbătrânesc cu pensula în mână așa cum mi-am dorit de mic. Aș putea să fac toate astea. Desigur Sof ar fi distrusă, dar s-ar resemna după un timp. Cum ar fi ca peste ani să mă întorc aici și s-o găsesc în biroul lui Lilian privind răsăritul, sau în sala de arte pictând ceva? Cum ar fi? S-ar bucura să mă vadă, am povesti, am vorbi despre trecut. Am fi fericiți....

Da... Aș putea să fac toate astea.... Aș putea să fiu fericit...

Dar nu o le voi face. De ce? Fiindcă îmi iubesc sora și nu aș putea trăi fără ea.  Fiindcă nu o pot lăsa acum. Fiindcă să plec ar însemna să fiu slab....

Mă ridic de pe materialul rege și îmi dau jos maieul ud de transpirație. Intru în vestiare și apoi direct în duș. Picăturile reci de apă ce se scurgeau pe pielea mea încinsă de la antrenament mă fac să tresar. E atât de bine! Ies din duș și mă schimb în haine curate cu emblema aia stupidă. Îmi șterg cu prosopul alb și pufos părul umed și uneori îmi vine să mă blestem că nu mi l-am tăiat mai scurt, trebuie să-mi amintesc când mai trec prin oraș să mă opresc la prima frizerie.

Ies cu pași grăbiți din sala de antrenament și dau de răcoarea dimineții. Se face din ce în ce mai frig și asta înseamnă că iarna se apropie cu pașii repezi și o dată cu ea vacanța. Trebuie să fac ceva să o țin pe Sof aici. Nu e bine stea mai stea mult în preajma femeii ălea care se joacă de-a mama. Nu e decât o prefăcută, exact ca ceilalți. Oameni ca ea m-am făcut să nu mai am încredere în nimeni, aproape.