Academia Alice

CAPITOLUL 56: MONOTON

Autor P.O.V

Ah! Aglomeratul aeroport londonez. Oameni grăbiți care se ciocnesc unul de altul ca furnicile în mușuroi. Fiecare având un drum în minte, fiecare o destinație și fiecare un scop. Unii radiind de fericire, cu gândul la destinații care mai de care mai exotice unde au de gând sa ajungă, alții cu fețele plouate, hainele șifonate și o dispoziție mai mult decât proastă. Din ultima categorie fac parte și dragii noștri prietenii în frunte cu o roșcată foarte prost dispusă care tocmai susține un act de protest în fața fratelui,a prietenilor și chiar și a iubitului, descărcându-și nervii pe oricine îi pică la mână și tocându-l mărunt...mărunt....mărunt... Motivul e unul evident și foarte bine fondat.

-Unde e mașina mea?!? Și care a venit cu idea genială a-mi trimite mașina cu o zi după noi!?! Ce sunteți proști? Nu! Nu-mi răspundeți știu de deja răspunsul, proștilor!

De o parte și de alta a Samanthei stau Alehandro și sofia și încearcă să o calmeze pe roșca care ar fi în stare să dărâme întreg aeroportul cu furia ei. Încearcă...

-Iubito, nu-ți face griji, dacă vrei acum mergem să luăm încă una, spune latino-americanul în fața roșcatei unde abilitățile sale mai mult sau mai puțin legale sunt cam nule.

-Eu nu vreau alta! EU VREAU MAȘINA MEA! spune roșcata ferm convinsă punându-și mâinile în sân exact ca copil de preșcolară.

-Haide Samy,nu trebuie să faci așa..., spune Alrick dar imediat e săgetat de privirea ageră a roșcatei.

-Tu să taci, fată de bolovat ce ești! Tu ești deja pe lista mea neagră și nu cred că vrei încă o biluță neagră.

Alrick înghite în sec și se dă un pas în umbră. Știe desigur că atunci când sora lui mai mică are nervi și dacă îi spui că pământul e rotund o să te contrazică și-ți mia dă și-o palmă că o faci proastă.

Cearta a mai continuat bine-înțes nimeni ne mai având curajul să comenteze în fața lui Sam și toți, ca și călugării la slujbă au ascultat cuminți ce avea de spus roșcata despre cât de idioți sunt.Într-un final a dat Dumnezeu milă și aceasta a obosit și și-a încheiat discursul cu niște înjurături colorate ca apoi să stea îmbufnata și să se lase alintă exact ca o pisică de iubitul său care o ținea în brațe de la spate și încerca printr-un miracol s-o împace.

Ceea ce nu știu călătorii grăbiți care se uitau cruciș sau amuzați la roșcata enervată este că alta era defapt oful lui Sam. Și sincer cred c-o înțelegem cu toții. Vacanța de iarnă tocmai luase sfârșit.

Săptămâna trecută, ultima de altfel petrecută în însorita Bogota, a fost cât de cât normală. Au încercat cu toții să lase dramele în urmă și să se distreze cât mai pot fiindcă în perioadă ce urmează încep examenele și dacă până acum a fost program mai liber, ei bine de acum e vai de ei! Revelionul a fost din nou unul destul de normal. În seara dintre ani au vrut să fie împreună, fără prea multe pregătiri. Acum că Sam și Alehandro au fugit pe la două în club e partea a doua. La ora 00:00 toți și-au pus câte o dorință la anul ce urmează .

Sam și Alehandro și-au dorit ca relația ciudată dintre ei, începuta așa, în pripă, să devină o frumoasă poveste de dragoste. Vă dați seama că nu au spus chiar așa, doar vorbim despre Sam și Alehandro, dar eu vreau să văd partea mai dulce. Alex a fost mai trișor și-a dorit el și-a dorit să-și poată apăra sora, dar în adâncul sufletului său și-a permis să visele la fata cu ochii negri de lângă el. Natasha și-a dorit fericire, fără să se gândească la un lucru anume. Alrick a pus-o pe Sof în mijlocul universului său și pentru el a fost destul. Cât despre Sofi...ea și-a dorit simplu să primească răspunsul la o întrebare: Cine sunt eu?

Acum la doar câteva zile avea să facă un pas spre a afla răspunsul la această întrebare. Dar depinde doar de ea dacă e pregătită sau nu să dea piept cu adevărul...

***

Cerul este plin de nori negri ce prevestesc o ploaie zdravănă peste Academie. De cam două zile autobuze pline cu elevi la fel de plouați ca și vremea au început să între cu zecile pe porțile de fier. Toată lumea se reîntoarce al școală, toți cât de cât îmbufnați și cu un chef de viață zero. Petru ei bătrâna Academie e cam la fel. Zidurile sunt înalte și văruite în așa fel încât să-ți dea un fior rece pe spate, pădurea ce împrejmuiește campusul te face să crezi că ești mult prea departe de civilizație, iar soarele ce nu prea dă semne de existență își imprimă o stare melancolică și de oboseală constantă.

Ceea ce nu știu însă elevii care acum se plimbă în grupuri și grupulețe de colo colo prin curte e că nu cu multe momente în urmă în fața academiei a parcat o mașină neagră cu geamuri fumurii ce părea să se potrivească perfect în peisajul macabru din jur. O siluetă feminină coboară din mașină. O femeie ce pare în jurul vârstei de 40-45 de ani privește Academia cu niște ochii de un albastru cristalin. Părul ei negru ca noaptea prins întru-un coc perfect aranjat ascunde sub el o șuviță de un alb pur. Se uită sceptică la Academie, la locul pe care îl numea cândva acasă. Acum e doar o clădire mare și impunătoare care nu-i lasă în urmă decât o groază de amintiri negre. Acum tot ce-și dorește este să petreacă ceva timp cu copii ei. Să-i vadă după o perioadă în care i-a privit din umbră. Să-i cunoască și să poată să-i descopere tot o dată. Atâția ani de fugă. Atâția ani de minciuni. acum în sfârșit a venit timpul să-și tragă sufletul și să trăiască cu adevărat.

Din mașină mai coboară o femeie tot cam de aceeași vârstă, dar cu trăsături mai fine și un ten mai bronzat. E mai mică de statură și ceea ce iese foarte mult în evidență este părul de un roșu sângeriu și niște ochii verzi pal. Se uită cu mândrie la locul din fața ei. Parcă se imaginează pe ea acum mulți ani pășind pe aceste pământuri sacre. Primele ceruri, primele prietenii, primii fiori ai dragostei...O câte amintiri are cu acest loc! Și acum după atâte timp e din nou aici, chiar dacă e pentru o perioadă redusă de timp e fericită cu ce i se dă.

Roșcata se duce lângă femeia pe care o cunoaște de mai bine de 30 de ani și pentru care a călcat și pe cadavre. O singură privire și rafinate doamne pășesc cu încredere spre porțile de fier. Toți se opresc din drum să se uite confuzi la cele două intruse din campus. Toți se uitau la ele și pe absolut toți îi lovea o puternică senzație de deja vu. Le vedeau și nu știau e unde să le ia. Cele două pășeau cu indiferență printre zecile de priviri uimite, știau că toți aveau să-i cunoască în curând. Intră amândouă în clădirea principală cu gândul de a-și vizita mai întâi vechea prietenă, draga lor Lili.

În capătul holului lung, exact cum își aminteau amândouă, este biroul la care roșcata era practic abonată. Mereu când o căutai o găseai acolo și dacă ar fi stat cineva să-i numere toate boacănele cred că ar fi putut să-și publice o serie întreagă de romane. Prima care intră e roșcata după ea mai sfioasă intră și cealaltă. Lili e la birou și se uită în niște dosare. Cum aude ușa e gata să începe să țipe că a fost întrerupă, dar când ridică privirea....

-Rose....Melody....sunteți acasă!