Academia Alice

CAPITOLUL 19: PA, SOFIA!

Libertate. Cam ăsta este sentimentul pe care l-am simțit când am părăsit porțile Academiei. Nici nu mi-aș fi imaginat vreodată o fericire mai mare ca plecarea, chiar și pentru un scurt timp de acolo. E ca și cum aș avea o vacanță, una bine meritată.

-Și ce ai de gând să faci când ajungi în Londra, Sof? Sam mi-a făcut într-adevăr o super surpriză când mi-a zis că și ea va merge cu mine la NY. A zis că de-abia așteaptă să petrecem și noi puțin timp ca fetele.

-Nu știu, Sam. Mă gândeam s-o vizitez pe mama, nu am putut lua de loc legătura cu ea de când am venit și sincer îi cam duc lipsa. Pentru o clipă, doar pentru o clipă am văzut o umbră ce a traversat fugar chipul roșcatei, era ca și cum o amintire dureroasă i-ar fi apărut brusc în minte.

-Mi se pare drăguț să te gândești în felul ăsta la ea. Spune și îi pot observa în glas tristețea. Eu... nu am astfel de persoane la care să mă gândesc. Ochii ei se umezesc și respirația i se precipită pentru un moment.

-Vrei să vorbești despre asta? o întreb nesigură.

-Da, dar nu aici.

Între noi se lasă o tăcere sumbră și parcă simt cum timpul se oprește în loc. Sam își sprijină capul de gem și închide ochii. Decid că cel mai bine e să o las în pace, probabil am atins o coardă sensibilă. Nu îmi doresc să o grăbesc, aștept să-și deschidă sufletul pentru mine treptat. Închid și eu ochii și îmi doresc să adorm, să mă deconectez de lume și să mă pierd în abisul minții mele, unde atâtea întrebări zac nedescifrate.

***

După aproximativ cinci ore de mers am reușit să vad din nou clăirile înalte ale Londrei. Acel peisaj îndepărtat îmi aducea aminte de ziua când am plecat în această aventură, ce-i drept nu mă gândeam să mă întorc așa de curând, dar hei, nu mă plâng! Sunt fericită că am ocazia s-o revăd pe mama, ea săraca nici nu cred că se așteaptă să își vadă fiica plecată în lume așa pe nepusă masă. Mi-am făcut un calcul mintal și acum sunt sigură că e acasă, fiindcă își ia mereu concediu în perioada asta a anului, spune că pentru ea aceste zile de octombrie îi aduc aminte de zilele tinereții sale, dar eu nu am înțeles-o niciodată. Am convins-o pe Sam să vină și ea la mine, știu că mama ar fi mai mult decât fericită s-o cunoască și să vadă ca la Academie pot fi și oameni normali. Vreau ca șederea mea aici să nu fie una tensionată, să am și eu o zi de liniște ca pe vremuri, să nu-mi fac griji de profesorii prea exigenți sau de misterele și minciunile care mă presează la orice pas. Alex nu e aici acum, dar întrebările despre el încă îmi frământă mintea. Încă mă mai gândesc să-i spun sau nu despre incidentele din cimitir..... cumva simt că  nu ar trebui să fac asta. Și totuși el m-ar înțelege, mai mult de-atât s-ar duce el însuși să verifice aceste aspecte. Dar toți ceilalți.....cei care îmi cunosc secretul m-ar crede nebună sau încă sub efectul crizei, cei care însă nu știu ar crede că cer atenție. Nu pot ține astea în mine la nesfârșit, dar........ într-un fel sau altul cred că nu e momentul să îmi bat capul cu ele, pentru moment ar trebui să le arunc într-un sertar al minții mele și să le închid cu cheia. Doar pentru moment.....

Am crezut că autobuzul, unul dintre cele care ne-au dus la Academie, ne va lăsa în stație, dar m-am înșelat când șoferul a intrat în traficul aglomerat al orașului. Este ore trei după-amiaza și totuși aici tot e un trafic infernal! Oftez și mă resemnez. Probabil că ne va lua ceva să ajungem la locația noastră din această seară. Din câte am înțeles nu este cine știe ce hotel, dat fiind că vom sta doar două nopți. Pe mine nu mă deranjează orice ar fi, nu am pretenții, atâta timp cât atinge limitele decentului e în regulă. Dar să fim serioși.... cu o școală ca Academia nu m-ar mira ca cine știe ce să fie echivalat cu cinci stele cu jacuzzi în cameră. Dap, nimic nu mă mai poate surprinde!