Academia Alice

CAPITOLUL 70: DOUĂ LUNI

Două luni mai târziu

Sam P.O.V

-Iubito! Samy! Princesa! o voce enervanta ma face să clipesc des și să-mi deschid ochii timid.

Încerc să mă mișc, dar două brațe puternice nu mă lasă nici să respir. Mă întorc și dau de cel mai frumos chip din lume. Ochii lui Alehandro mă privesc amuzați, dar îl ignor și mă cuibăresc din nou la pieptul lui. Ceva însă nu e cum ar trebui, în loc de pieptul lui cald și pielea lui fierbinte dau de un material care nu-și are rostul în ecuația asta. Îmi ridic privirea și observ un lucru care mă face să mă încrunt.

-De ce ești îmbrăcat deja? spun eu cu o voce adormită.

-M-am trezit mai devreme și nu am vrut să te deranjez, dormeai ca un îngeraș! spun și îmi pune degetul pe nas exact ca unui copil. Nu am putut să te trezesc!

-Păi și acum cât e ceasul? întreb încercând să caut cu privirea telefonul care din nou nu știu pe unde a aterizat.

-7:30, spune și eu sar din pat în secunda doi.

-Cât?! Idiotule, de ce nu m-ai trezit? țip eu învârtindu-mă prin cameră, dar nu primesc nici un răspuns decât un râs de-a dreptul amețitor.

În mai puțin de douăzeci de minute sunt îmbrăcată, aranjată și gata de plecare. În tot acest timp Alehandro a râs de mine și a spus că mă agit exact ca un copil. Îl iubesc așa de mult pe omul ăsta, dar uneori pur și simplu îmi vine să-i dau cu ceva în cap.

S-au schimbat multe în ultimele două luni, în bine și în rău, dar fiecare zi ne-a făcut mai puternici. Ce s-a întâmplat în urmă cu două luni? Ei bine... era să-mi pierd o soră.

Înainte să plec din cameră nu uit să iau micuțul pachet ce stă pe noptieră și mi-l strecor în rucsac. Azi e o zi mare și simt că se va produce o schimbare. Azi gemeni Waild fac 18 ani. Și da...Waild! După cum v-am zis deja, s-au produs o mulțime de schimbări. Alex a decis și pentru sora sa să-și ia amândoi adevăratul lor de dinainte de adopție și din câte am înțeles doamna Parker nu a avut nimic împotrivă, iar când a auzit Melody era să plângă cu tot cu masca ei de fier.

Ajungem în marcarea Academiei și-mi văd frumoasa roșcată cum strălucește în lumina slabă a soarelui.

-Mergem cu a mea sau cu a ta? aud vocea lui Alehandro în spatele meu. Mă înjuri în gând, nu-i așa? continuă și eu râd.

-Ne vedem acolo! spun și mă urc în mașină.

În văd și pe el cum se urcă și zâmbesc. Nu am văzut nici un cuplu vreodată care să semene cu noi, dar vreau să cred că avem ceva special. Nu am mers niciodată cu aceeași mașină, amândoi fiind prea orgolioși ca să stăm pe locul din dreapta. Dar un lucru e sigur, dragostea dintre noi e așa de frumoasă cu uneori ma sperie. Îmi pun mâinile pe volan și inelul de pe deget mă face să-mi mușc buza până ce încep să simt gustul metalizat de sânge. Nici nu pot să cred că am acceptat... Dap, e exact ce credeți voi că e și încă mor pe dinauntru că am fost așa de proastă să accept. Sunt logodită oameni buni și încă nu-mi vine să cred! Da...am zis-o! Cu toate acestea l-am tocat la cap două zile că sunt prea tânără să mă mărit. Nup....nu am de gând să îmbrac rochia albă în următorii doi, trei ani, oricât s-ar oftica mama. Mă consider prea tânără pentru asta, iar Alehandro mă înțelege. Pentru el atâta timp cât port inelul afară e soare și citez: toată rasa masculină are un motiv în plus să-și ia mâinile și ochii de pe ce e al meu. Hmm....cum pot să nu-l iubești așa posesiv și nervos când cineva dă cu ochii de mine din întâmplare. E conștient și el că ne-am grăbit, ne cunoaștem de nici trei luni și deja sună clopoțeii de nuntă.

După un drum prea lung și prea plin de gânduri în care cred că am speriat un echipaj de poliție rătăcit am ajuns în aglomerația Londrei. De două luni deja m-am obișnuit cu acest drum și devine chiar o chestie anostă. Parchez în fața clinicii private și-mi văd iubitul cum stă rezemat de mașina sa și dându-se mare că m-a întrecut.

-Nici nu mi-am dat silința, spun când ies din mașină.

-Sunt convins, spune în timp ce își împletește degetele cu ale mele.

Intrăm în clinică și eu inspir adânc. Îmi scot telefonul din rucsac și îl apelez pe Alrick. Au fost două luni grele și pentru el. Și-a luat un apartament vizavi de aceasta clinică, doar pentru că doctorii nu l-au lăsat să stea permanent în salon. Acum el e aici 23 din 24, în acea oră liberă ațipind sau mâncând câte ceva. Aș vrea să stau aici să-l sprijin, dar toți trei crai de la răsărit mi-au spus că eu și Nat trebuie să ne continuăm anul școlar, al lui Alex și Sof fiind înghețat și Alrick renunțând complet. Alehandro însă își ia destul de în serios meseria de prof de sport, adorând pur și simplu să tortureze băieții care au avut ghinionul să interacționeze cu mine.

-Alo, spun când îmi răspunde. Noi am ajuns.

-Suntem amândoi sus, răspunde vocea lui ștearsă.

-Ok, venim imediat.

Alehandro îl salută pe Bill, asistentul care stă la recepție.  Am ajuns să-i cunoaștem pe toți deja și ne-am și împrietenit cu niște asistente și doctorul care se ocupă de Sof. Sunt oameni de treabă și îmi pun încrederea în ei.

Când ajung sus, bat ușor la ușă și apoi intru. Întreg salonul medical este presărat cu baloane cu La mulți ani! și cu 18. Bineînțeles că florile sunt nelipsite și puse pe toate măsuțele până la epuizare, încât când intri în cameră pur și simplu te simți într-un câmp cu flori. Pe unul dintre scaunele de lângă pat stă fratele meu. Pare mai bine, s-a aranjat, s-a spălat și cred că s-a tuns și ăsta e un lucru uimitor având în vedere că nici nu-l recunoștea în urmă cu o săptămână nici nu-l recunoșteam. Dar îl înțeleg...a suferit mult...

Mă apropii de pat și spun

-La mulți ani!  vocea mea e încărcată de emoție.

Ea nu-mi răspunde. Cum ar putea, doar e în comă de mai bine de două luni......