Academia Alice

CAPITOLUL 43: RĂPITĂ PARTEA II

Alerg de zeci de minte prin pădure. Părul îmi joacă în bătaia vântului în timp ce înaintez spre nicăieri. Din când în când mici crenguțe îmi zgârie fața, sau îmi agață hainele rupându-le. Nici nu vreau să mă gândesc la durerea de picioare, tălpile mele deja sângerează și sunt sigură că se vor infecta dacă eu tot continui să alerg ca o inconștientă prin pădure desculță, dar nu am ce să fac. Sunt de mai puțin de trei zile în țara asta nenorocită și deja am probleme. Înghit în sec și încerc să nu mă mai gândesc doar la mine, posibil că Alrick e mai mult decât disperat acum, iar de Alex, Nat și Sof nici nu mai vorbesc. Ei nici măcar nu știu...

Mă opresc pentru câteva momente neștiind ce să fac. Îmi las corpul să cadă pe iarba moale și încerc să-mi calmez respirația. Nu e bine, nu e bine de loc! Știu că măscăricii aia doi nu aveau cum să mă răpească și probabil ei doi erau cei de care restul nu aveau nevoie așa că i-au pus drept paznici. Se pare că nici la asta nu s-au priceput prea bine. Cu toate astea jocul meu se termină dacă adevărații răpitori vin după mine. Atunci... sunt ca și moartă! Îmi mușc buza puternic și înghit în sec înecându-mă din cauza respirației încă precipitate. La cum arăt acum probabil că dacă m-aș vedea m-aș bate. Am răni pe toată suprafața gambelor și a coapselor, cât și pe mâini, dar cel mai rău e pe talpă. Nu mă pot însă plânge, la cum cunosc eu jocurile Mafiei pe aici puteam fi acum legată de un pat și drogată bine. Am avut noroc cu carul că am dat de aiuriți ăștia doi. Dar acum, acum măcar știu ce sunt eu. Sunt un fel de monedă de schimb, un fel de obiect de artă pentru care fratele meu trebuie să-și plătească o datorie și de cele mai multe ori această datorie nu se rezumă doar la bani, ci și la sânge. Nu sunt o proastă și acum că am pus cap la cap lucrurile pot spune că știu cine sunt. Eu sunt sora mai mică a liderului Mafiei columbiene...

Un foc de armă mă face și tresar. Sunt aici! Mă ridic și nu am timp să gem de durere că deja fug cu toată forța pe care o mai am printre copaci. Am nevoie de ajutor, am neapărată nevoie de ajutor. Dar nu știu de unde pot să-l obțin. Sunt din nou pe cont propriu, exact așa cum eram când am părăsit această gaură de viermi. Ochii mi se umezesc, dar dau repede cu mâna și mă șterg. Sunt convinsă că atât horror acum că am sânge și pe față, dar ar fi fost și mai rău dacă mi-aș fi permis să fiu slabă chiar acum. Slăbiciunea în acest moment înseamnă moarte. Încă o împușcătură mă face să tresar și să-mi înăbuș un țipăt. Haide, Sam, nu te opri! Nu pot decât să sper că voi da peste o cabană sau ceva, orice ar fi de ajutor acum. Încă o împușcătură, mult mai aproape și eu țip. La naiba! În fața mea pădurea se întinde și mă domină. Nu am ce să fac, nu am unde să mă duc, dar trebuie să continui să lupt. Mă uit în spate și niște siluete de bărbați aleargă spre mine. Încep să alerg din ce în ce mai repede, dar pur și simplu ei sunt  mult prea rapizi. Se apropie din ce în ce mia mult și eu simt cum inima mea o ia la goană. Trebuie să fac ceva! Nu am timp de reacție că în fața mea pământul se termină. O prăpastie. Mă uit în spate și îl văd pe tipul care să apropie din ce în ce mai mult de mine și pur, acum doar câțiva metri despărțindu-ne. Îl văd cum își scoate pistolul de la spate și sângele îmi îngheață în vene. A zis că trebuie să fiu vie, nu că nu mă poate mutila. Ochi mi se măresc, când văd că mă apropii de prăpastie. Și acum ce fac? În nici un caz nu mă voi lăsa prinsă. Nu voi permite asta! Ajung în fața prăpastiei și mă uit în jos. Se pare că sunt pe un munte fiindcă în fața mea se întinde o nouă porțiune de pădure, dar nici dacă aș fi zână n-ar putea supraviețui unei asemene căzături. Până jos sunt o grămadă de stânci de piatră care ies din peretele stâncos și chiar dacă să zicem că aș avea norocul să aterizez într-un copac, șocul m-ar lăsa cel puțin paralizată pe viață.

Și acum ce? Alegi să mori sau să te predai. Fac un pas spre marginea prăpastiei. Aș putea să mor și tot acest calvar ar lua sfârșit! Aș fi lână mama și tata. Nu-mi pasă că m-au mințit, nu-mi pasă că m-au abandonat când aveam cea mai mare nevoie de ei, nu-mi pasă nici că cel mai probabil m-ar putea urâ că am ales calea asta. Nu-mi pasă de nimic altceva decât de eliberarea mea. Toată viața am fost un pion, nimeni nu m-a iubit cu adevărat în afară de ei și cum ei  nu mai sunt aici eu nu mai am pe nimeni. Dar acolo sus am putea fi din nu împreună. Încă un pas. Alex. El m-a iubit și a avut grijă să mă țină departe de probleme. Nu-i pot face asta. El era acolo când nimeni nu a fost. El era umărul pe care să-mi plâng tatăl și viața asta dură. El a fost acolo să mă susțină și să mă încurajeze să accept că nu totul e roz. El a fost cel care și-a pus toată încrederea în mine să-mi spună fiecare secret al lui și al Sofiei. Doar el și numai el ar suferi mai mult decât oricine dacă nu m-aș întoarce acasă. Strâng din dinți și îmi dau o palmă. Da, eu chiar mi-am dat o palmă.