Academia Alice

CAPITOLUL 30: SUNT ÎN REGULĂ!

Mâinile lui Edward se odihneau pe talia mea și ochi lui mă priveau intens. Acele oceane albastre mă priveau intens și nu puteam să distrug contactul vizual. Era ca și cum eram prinsă în mrejele lui, era de parcă nu puteam scăpa. Dar, Doamne, cât de bine era! Electricitatea ce-mi traversa corpul, simțurile ce-mi erau întinse la maxim. Mâinile lui ce-mi încălzeau întregul corp. Inima mea tânjea de atâta timp după asta. După atingerea lui, după glasul său dulce, după acele buze fine... Era perfect! Perfect pentru mine, trebuia să fie așa! Își urcă o mână pe obrazul meu și eu îmi las capul în palma lui mare și catifelată. Îmi închid ochi și plutesc în prospețimea momentului.  Dacă timpul s-ar opri în această clipă, mie una nu mi-ar păsa, ba chiar m-ar face cea mai fericită de pe pământ. 

-Of, Sofi. De ai ști tu ce se întâmplă înăuntrul meu când te văd. De ai știi ce-mi faci... De ai știi tu...

Vocea lui suna ca o melodie pentru urechile mele. Ca și cum o serenadă ar fi cântată doar pentru mine. Palma lui îmi mângâie ușor obrazul și un deschid ochii pentru ai vedea pe-ai lui. Fața lui încadrată de șuvițe brunete se apropie din ce în ce mai mult. Inima mea zvâcnește de fericire și ochii mi se închid.

Doar că.... doar că....

-Nu pot face asta! Răceala din vocea mea îl face să tresară.

A dat Domnu să te trezești la viață! conștiința mea are dreptate din nou. Pur și simplu am uita cele mai important lucru în toată această nebunie. Am uitat de Alex. Și asta nu e ceva ce trebuie uitat, mai ales de  mine. Ochii lui de ghiață mă bântuie ca niște fantome. De ce? De ce nu m-am dus după el? de ce sunt atât de fraieră?

-Ce vrei să spui? Edward mă privește confuz și eu mă îndepărtez din strânsoare lui.

-Nu știu cum faci sau de ce o face, dar te avertizez că nu vrei să te încurci cu mine. Spun toate astea privindu-l în ochi și tot ce pot cite este confuzia. Eu nu sunt o fată obișnuită și nu pot fi manipulată atât de ușor.

-Dar Sofi eu nu...

-Nu! Nu te înțeleg. Cum de mă găsești? Cum de ai intrat aici? Și ce legătură ai cu mine?

-Nici una îți jur. Eu doar...

-Tu nimic. Vocea mea e din ce în ce mai rece și mai dură. Vii aici și mă săruți de parcă ne-am cunoaște de-o viață, iar eu ca o  idioată își răspund.

-Sofi....

-Nu.... Nici măcar nu te cunosc....

Și fără să îi mai dau drept la replică plec în pădure pe drumul pe care a luat-o și Alex. Trebuie să-l găsesc și să aflu ce-i cu el. În mod normal ar fi venit acolo și i-ar fi tras o mamă de bătaie lui Edward, iar apoi mi-ar fi ținut o predică despre cât de credulă sunt și despre cât de iresponsabilă am devenit. Dar el.... el m-a privit ca pe ultimul om de pe pământ și fără a scoate nici un cuvânt a fugit ca un laș. Fratele meu nu e un laș. Nu! El e un luptător care ar sări și-n foc pentru cei pe care îi iubește. De ce? Atât vreau să știi și am impresia că nimeni nu îmi va răspunde.

Alerg pe poteca pietruită afundându-mă din ce în ce mai mult în întuneric. Copacii sunt din ce în ce mai deși și bezna pune stăpânire pe loc din ce în ce mai rău. Mă îndepărtez de campus și la scurt timp tot de mai pot distinge în întuneric sunt formele lunguiețe și subțiri ale copacilor. Continui să-l strig fără încetare în speranța că poate mă va auzi și va veni la mine. Întunericul e atât de înfiorător și pare că în orice moment mă va înghiți cu totul. Dar nu am timp să-mi fac asemenea griji. Nu  acum când Alex e cine știe unde posibil foarte nervos.