Academia Alice

CAPITOLUL 2: AMINTIRI DUREROASE ȘI ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS

Lacrimile mi se scurgeau pe obrajii roșii de furie. Eram în camera mea, rezemată de ușa închisă cu cheia și mă gândeam la tot ce s-a întâmplat. Mă comportasem urât, dar aveam motive să o fac. Cum au putut să îmi facă una ca asta? Proprii mei părinți? Adevărul e că nu era vorba că nu aș fi vrut să mă duc la acea școală pentru că nu mă consideram destul de bună sau pentru că era o școală cu internat și mi-ar fi fost dor de casă. Aveam motive strict personale. Și Alex? A stat și s-a uitat pur și simplu fără să spună nimic. Adică înțeleg că nu mai suntem frații de altădată și că ne certăm des, dar totuși tot frați am rămas. Ar fi trebuit măcar sa spună ceva. În minte îmi veneau atâtea gânduri! Am închis ochii și m-am lăsat dusa de mintea mea în acea parte a memoriei mele în care sunt amintirile pe care aș fi dorit de mult sa le uit:

Era târziu și afară ploua cu găleata. Aveam șase ani. Tocmai mă mutasem în Londra, iar camera mea mi se părea atât de stranie și de înfricoșătoare încât mă făcea să tremur. Deodată aud ciocănituri în ușă. Mi s-a pus un nod în gât, care mi-a amuțit vocea.

-Oh, știu ca ești trează și că nu poți sa dormi. O voce atât de caldă și de cunoscută mi-a făcut inima să tresară. Un băiat puțin mai înalt decât mânerul de la ușă a intrat în cameră. Era Alex.

-De unde ai știut...

-Niciodată nu poți să dormi când afară e furtună, mi-a spus așezându-și perna la capătul patului. M-am gândit că ai avea nevoie de un coleg de cameră. La urma urmei gemenii trebuie să fie uniți.

Brusc acea amintire a dispărut deodată. În schimb, alte amintiri cu astfel de momente frumoase mi-au apărut în fata ochilor. Momente în care Alex se comporta cu mine ca un frate adevărat: prima noastră zi de școală în care Alex îmi era singurul prieten; când am câștigat primul concurs de desen; ultima premiere de sfârșit de an școlar împreună cu el. Toate aceste momente ar fi însemnat motiv de bucurie pentru multi oameni, dar nu și pentru mine . Pentru mine era diferit, foarte diferit. Mie acestea îmi provocau numai rău. De fiecare dată când mi le aminteam sufeream și plângeam, pentru că îmi aminteau că și noi am fost frați cândva.

În urmă cu doi ani Alex a primit o bursă de la Academia Alice. A fost foarte încântat. Eu eram fericită pentru el, visul lui de a deveni un mare artist și de a trai numai din artă devenea tot mai clar. Pe de altă parte eram și foarte tristă când am auzit că Academia este o școală cu internat. Urma sa rămân singură cu mama. Urma ca singurul sprijin pe care îi aveam atunci când eram tristă să dispară. Chiar și în acele momente Alex își făcea griji pentru mine:

"-Nu iți face griji, sunt sigur că vei primi și tu o bursa semestrul viitor. Ne vom reîntâlni în curând. " Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a spus Alex înainte de a se urca în autobuz și de a pleca la Academie.

De atunci nu a mai venit decât de doua ori acasă , dar era schimbat: parul lui negru, pe care îl ținea de obicei prins la spate, era acum lăsat liber; purta o jacheta neagra cu un tricou alb pe dedesupt, avea niște pantaloni tot negi care îi intrau în bocancii de aceeași culoare. Nu m-a uimit noul lui look cat m-a uimit atitudinea sa: era mereu distrat sau când vroiai să vorbești cu el îți spunea mereu că n-are timp de tine, asculta muzica la căști chiar și în timpul mesei, îl auzeam cum se cearta cu mama din cauza tatei. Apoi a început să aibă probleme cu legea. A fost arestat de trei ori și asta de fiecare dată când venea acasă. Uneori ne trezeam cu apeluri de la politie în timpul nopții. Mama și tata se duceau la poliție și îl luau, iar apoi se duceau toți trei în bucătărie unde aveau o discuție lungă la care eu niciodată nu eram invitată. Dar nu asta era cel mai important lucru. Mai important era ca nu mai vorbea cu mine deloc. Îmi punea întrebări înregistrate pe o bandă în mintea sa: Ce mai faci? Ce mai e pe la școală? Iar când eu vorbeam nici nu mă asculta. Acest lucru mă făcea să mă simt de parcă eu aș fi surioara cea mica și neajutorată care îi povesteam fratelui meu mai mare despre prietenii mei imaginari.