Academia Alice

CAPITOLUL 16: PRINTRE MORMINTE

Se spune  că în fiecare zi înveți ceva nou. Și că odată cu fiecare lucru nou învățat ești mai aproape de ceea ce îți dorești cu adevărat în viață. Se mai spune că drumul succesului e plin de pietre și de gropi care nu te lasă să ajungi la destinația dorită de tine, dar prin multă muncă și optimism vei putea întotdeauna să-ți atingi scopurile și să atingi fericire.

Dap, eu am experimentat asta pe viu. Cum? Păi azi am învățat că nu știu să țin o lopată în mână, ceea ce m-a ajutat să fiu cu adevărat mai aproape de ceea ce îmi doresc în viață.....și anume să mă răzbun pe Alex pentru că din vina lui am fost nevoită să mă lupt cu pământ, gândaci, viermi și ghimpi....trandafiri afurisiți, eu mereu am crezut că sunt niște îngâmfați și că sunt buni doar atunci cânt băieții fac câte-o prostie și trebuie să-ți îmbuneze iubitele. Și mă rog ce ne trebuie nouă trandafiri în prag de iarnă? Da, cred că asta e una dintre acele întrebări la care nimeni nu v-a găsi vreo dată răspuns. Cu siguranță nu Bob care stă și se uită la noi care muncim ca niște sclavi.

Oftez când reușesc să termin de plantat și ultima floare, care de altfel nici nu știu cum se numește. De cealaltă pare a statului, Sam mai are de pus doi trandafiri și termină și ea. Pentru Sam nu a fost de loc greu. Adică ea părea să fie foarte experimentată în acest domeniu. Mă întreb dacă a mai fost pedepsită și în trecut?

Stând și analizând situația, îmi dau seama că eu de fapt nu știu nimic despre această roșcată misterioasă, căreia i-am divulgat o mare parte dintre secretele mele. Nu am întrebat-o niciodată nimic despre ea și asta mă face să mă simt un pic vinovată. Mereu a fost vorba de mine, de mine și numai de mine. Aș vrea ca și eu să-i întorc favorul. Și eu vreau să fiu alături de ea și s-o ajut să-și depășească problemele. Dar cum pot să fac toate astea dacă nu știu defapt nimic despre ea. Mă întreb ce ascunde după acele bucle roșii ca focul și acel zâmbet electrizant.

-Amm, scuze. Aud o voce și tresar instant, fiind scoasă din transă. Mă întorc și în fața mea Olivia își flutură agitată genele date cu mult prea mult rimel. Scuze, dar Bob a zis să te iau cu mine și să aducem câteva instrumente din magazie. Urmează să facem curat în cimitir și avem nevoie de....

-Ia stai. Școala asta are și un cimitir prin apropiere.

-A, da. E foarte vechi, dar doamna directoare spune că datează din vremea fondatorilor școlii eu un monument istoric și are..

-Da, o întrerup eu deja enervată de fâstâcelile ei. Am prins ideea. Acum să ne grăbim.

Aceasta aprobă din cap și o ia înainte, eu urmând-o. De-abia acum am timp să o analizez și eu pe această așa zisă Olivia. Era destul de normală...teoretic. Nu era prea înaltă și era îmbrăcată cu un pulovăr violet și niște pantaloni de trening negri. În ciuda primei impresii ea părea a fi o fată destul de cuminte. Nu comentez stilul vestimentar, culoarea ciudată a părului sau machiajul total nepotrivit, dar ea părea cu adevărat drăguță. Nu înțeleg de ce  toată lumea crede că e ciudată. Mie mi se pare în regulă. Mergem de ceva timp pe potecă din pădure și la un moment dat zăresc printre copaci o baracă din lemn ce sincer cred că nu mai are mult și se face una cu pământul. Sunt puțin sceptică când Olivia deschide ușa cu un scârțâit demn  de filmele de groază și mi se pare că pereții, sau ce a mai rămas din ei, se clatină și un doi timpi și trei mișcări se vor prăbuși peste noi. Această intră total nepăsătoare în baraca pe care eu aș numi-o Casa Morții. Înghit în sec și decid să o urmez precaută. Aceasta ie de undeva de pe jos niște mașinării lungi cu ceva la capete și le pune într-o roabă. Mai ia de pe un raft niște ustensile micuțe ce seamănă cu niște mini-lopețele și mie mi se par pur și simplu adorabile. Le pune și pe acestea în roabă și mai bune apoi niște saci alături. Tot de pe jos mai ridică miște greble și mi le pune în brațe, eu chinuindu-mă să nu le scap și să mă fac de râs. Aceasta ridică de mânerele roabei și o scoate afară, eu urmând-o, închizând cu grijă ușa în urma mea.