Academia Alice

CAPITOLUL 71: ADEVĂR I

Sofia P.O.V

Deschid ochii brusc, dar nu văd nimic. Totul e aruncat în întuneric. Îmi simt corpul amorțit și totuși foarte ușor, simt că plutesc. Deodată simt ceva rece, ca o mână care mi se așează pe umăr. Vreau să mă întorc dar nu pot. Ceva mă blochează, dar nu ştiu ce. Vreau să vorbesc, dar mă lovesc din nou de aceeași barieră.

-Bine ai venit Siryus! Vocea aceea.... mi se pare atât de cunoscită.

- Cine eşti? întreb. Ce vrei de la mine?

Vocea mea sună atât de stinsă, atât de pierdută încât simt un fior pe şira spinării. Deodată ochii mi se închid şi simt cum întreaga lume se schimba în jurul meu sau mai de grabă eu mă mişc cu o viteza foarte mare. Ochii mi se deschid şi rămân uimită. În mijlocul mării de întuneric era acum o lumină ca un reflector. În centrul ei era o masa, iar la masă stătea o fata.

- Te rog, vino!îmi spune ea şi eu încep să merg sprea ea fară a realiza ce fac.

Fața ei era acoperită de un voal negru şi nu îi puteam vedea decât buzele roşii ca sângele şi cele câteva şuvițe de păr la fel de roșii ce i se aşezau elegant în bucle pe umeri.

-Cine ești tu? buze ei schițează un zâmbet.

-Hmm....noi ne-am mai întâlnit o dată, nu-ți amintești?

-Nu!

Mâinile ei apucă marginea voalului și acesta cade. Acum îi pot vedea toată fața. E frumumoasă, foarte frumoasă, are ochii negri și pielea albă ca laptele, iar privirea ei te face s-o adori. Îmi pare atât de cunoscută, de parcă aș cunoaște-o de-o viață și totuși...

-Nu mă recunoști nu-i așa?

-Îmi pare rău, chiar nu pot să-mi dau seama și totuși îmi pari atât de cunoscută.

-Asta pentru că semăn cu prietena ta, Samantha, pe ea o ții minte?

Brusc imaginea lui Sam îmi apare în minte și mă face să tresar. Cum am putut să uit de ea?

-Sam..., spun  încet privind spre misterioasa femeia care îmi zâmbește cald. Mi-o amintesc, dar cum se poate?

-Dacă ți-aș spune că  că ne-am cunoscut într-o altă viață, m-ai crede? spune ea și eu clatin din cap.

-Și totuși... Ce vrei de la mine? spun și mă uit în jur. Și mai important, unde suntem?

-Am primit misiunea de ați spune adevărul, despre tine, despre trecutul tău și despre oamenii care pretind a-ți fi prieteni, iar noi nu suntem altundeva decât în mintea ta.

-Mintea mea.... Ia stai! Ai zis că ai primit misiunea.... dar cine ți-a dat-o mai exact?

Ea nu spune nimic, doar mă privește cu subînțeles și tace. Nu îmi va spune asta e sigur, dar asta nu-mi ridică decât alte semne de întrebare.

-Visez cumva? spun și ea se încruntă.

-Cred că o poți lua și așa. Ești defapt într-o transă pe care eu ți-am impus-o.

-De ce ai face asta?

-Pentru că corpul tău a fost cam..... avariat și ai nevoie de recuperare, spune și își dă o șuviță roșie din ochii. Dar acum nu mai avem timp de explicații, cei dragi ție sunt și așa destul de îngrijorați pentru starea ta, nu vream să le dăm și mai multe motive.

-Îngrijorați, ce vrei să spui? ea își dă ochii negri peste cap și oftează.

-Dacă o să îți răspund la fiecare întrebare nu o să mai avem timp pentru ce e important!