Academia Alice

CAPITOLUL 65: MAMĂ?

Melody P.O.V

Privesc nostaligică dansul copacilor ce par a dansa, vântul ușor, cerul brăzdat de nori negrii. Totul e așa cum îmi aminteam. Închid ochii și pentru o clipă îi adu vocea, vocea lui caldă și melodioasă care mă făcea să zâmbesc. Îmi ating ușor medalionul în formă de inimă pe care nu l-am mai dat jos de la gât de ani de zile. Cam din ziua în care l-am pierdut...

-Melody Waild! vocea lui Rose mă trezește înapoi la cruda realitate.

Mă întorc cu scaunul spre noul meu birou pe care, nonșalantă stă cocoțată cea mai sexy și roșcată directoare pe care a avut-o această școală vreodată. Rose, stând picior peste picior cu o atitudine de divă rar întâlnită și cu o privire de drăcușor, mă privește de la înălțime, la propriu.

-De ce țipi? o între indignată.

-Tu de ce nu răspunzi? îmi întoarce ea replica ridicând o sprânceană perfect pensată. Te-am strigat de trei ori, dar tu continui să privești ca nebuna pe fereastră, știam eu că nu trebuia să te aduc aici, ultima parte o spune în șoaptă dar tot o aud și îmi dau ochii peste cap.

-Am hotărât amândouă că a trecut mult prea mult timp.

-Și dacă ar mai fi trecut încă puțin nu murea nimeni, spune ea punându-și mâinile în sân. Oh, haide Mel! Măcar recunoaște că te gândești la el!

-Ba nu o fac! spun eu indignată, deși mereu am fost o mincinoasă groaznică.

-Da, sigur! spune și-și dă ochii de un turcoaz intens peste cap. În primul rând ai fost o mincinoasă jalnică de când te cunosc, în al doilea rând de când am ajuns continui să rămâi blocată privind în gol la cele mai mici lucruri care au rămas la fel și în al treilea rând te joci în continuu cu lănțișorul ăla și știu că faci asta doar când te gândești la el.

Realizând ceea ce tocmai mi-a spus îmi las mâna dreaptă să cadă pe lângă corp odată cu privirea și cu un oftat plin de durere, dar decât să o întristez și pe ea mai bine schimb rapid subiectul.

-Păi nu prea mai am la ce să privesc având în vedere că tu ai Rosificat tot ce ți-a stat în cale, nici nu mai recunosc academia, spun și roșcata ridică mâinile în semn de pace.

-Hei! Nu e vina mea că m-ai lăsat să o modific un pic.

-UN PIC!?! Ai schimbat aproape tot! spun și ea râde.

-Aproape! spune făcându-mi cu ochiul.

-Uimește-mă!

-Nu am schimbat și copacii din jur, spune și eu oftez exasperată. Adică serios mi se păre că niște palmieri s-ar potrivi perfect cu noile culori ale școlilor. Nu crezi?

-Nu, spun și ea se încruntă.

-Ah, niciodată nu ai avut gusturi! spune oftând.

O cunosc pe roșcată din liceu, din vremurile în care noi două eram eleve aici. Pe atunci lucrurile îmi părea mai simple, credeam că viața e mult mai ușoară și viitorul ce mi se rezervă va fi mai blând. Dar nu întotdeauna destinul e așa cum îl vrem, mereu există ceva care te face să suferi, care îți sfâșie inima în mii de bucăți. Din fericire pentru mine eu am avut un înger roșcat care mi-a purtat de grijă și în cele mai negre zile ale vieții mele. M-a ales pe mine în favoarea propriilor copii și asta nu e o alegere ușoară pentru o mamă, crede-ți-mă știu. Și brusc un zâmbet îmi joacă pe buze cu gândul la micile mele comori.

-Ce crezi că vor zice când mă vor vedea? o întreb întorcându-mă din nou cu privirea spre pădure.

-Ea te va recunoaște din prima clipă, iar el va sta pe gânduri o clipă, spune și vocea ei devine brusc mai caldă.

-Se pare că și micuța Samantha va avea parte de o surpriză, asta dacă nu va face o criză de nervi când va ajunge la camera de gardă datorită unui preinfart, spun încercând să-i zmulg un râset, dar privirea tot ce aud e un oftat.

Mă întorc nedumerită și o privesc pe roșcata din fața mea. Rose a fost mereu o femeie frumoasă și faptul că a devenit mamă nu i-a luat această virtute. De când o știu a avut o piele albă și catifelată. Prima dată când am întâlnit-o m-am panicat văzând-o așa de palidă. Părul ei este de un roșu intens, de o tentă sângerie și nenaturală m-a impresionat mereu. Și acum la aproape 50 de ani nu are nici un fir de păr alb în toată cascada aceea roșcată. Da, cine ar fi crezut că Rose Rodriguez a ajuns la frumoasa vârstă de 48 de ani și toși arată ca o adolescentă? Cu siguranță e un dar pe care nu orice femeie îl poate avea. Singurele urme ale anilor sunt micile cute de deasupra sprâncenelor, care anunță griji peste griji și încercări nu tocmai ușoare peste care Rose a trecut cu fruntea sus. Când am cunoscut-o avea un trup micuț și firav și îmi amintesc cum lumea o tachina spunând că o va sufla vântul. Acum brațele ei nu mai sunt atât de firave, picioarele sunt pregătite să alerge kilometri și kilometri iar pumnii sunt gata de un meci de box. E mai rea, mai dură, mai puternică. S-a schimbat atât de mult și în ciuda tuturor schimbărilor și-a păstrat zâmbetul cald și privirea ageră.

-Crezi că mă va urâ? spune cu vocea tremurândă.

-Vor fi prea ocupați să îți spună cât te mult te iubesc.

Să dă jos de pe birou și vine să o iau în brațe. De-a lungul anilor ne-am susținut reciproc,ne-am încurajat și ne-am apărat. Am ajuns să avem o senzație atât de strânsă încât cuvintele au devenit acum de prisos. Îmi dă drumul din brațe și când dau să-i spun cât de multo iubesc și eu ușa se trântește de perete.

-Mamă?