Academia Alice

CAPITOLUL 27: PRINSĂ ÎN VIS

Mă trântesc în pat obosită. Asta cu siguranță a fost o zi lungă! Nu vreau să mai trec prin așa ceva nici să mă bați, dar ce nu fac eu pentru Academie. Sam se întinde și ea în patul ei și după cât de epuizată pare și ea cred că nu mai are mult și adoarme.

-Nu pot să cred că mâine ne întoarcem în locul ăla groaznic, o aud pe roșcată bombănind. Deși pot să zic că de-abia aștept să le văd fața îngâmfaților ălora când o să le arăți premiul.

Într-adevăr am primit o tăbliță pe care era inscripționat numele mele meu, al concursului și deasupra un 1 roman. Erau niște litere încâlcite și Sam tot susține că ar fi suflate cu aur, dar eu cred că e doar sclipici. Pe margini erau tendințe florale și ele suflate cu ceva auriu ce ieșea minunat în contrast cu suportul argintiu. Eu voi păstra originalul și Academia va primi o copie. Dar....numai la concurs și premiu nu-mi era mie gândul. Ah...sunt sătulă până peste cap, dar pur și simplu nu am cui să-i spun, desigur Sam ar putea fi o variantă, dar.... nu știu de ce tot am impresia că ar fi o greșeală.

-Sam, spun eu mai tare că să mă asigur că mă aude și că nu a adormit.

-Mmm?

-Am aflat în sfârșit cine este în tablou.

-Și cine este? întreabă și după văcea ei pot fi sigură că nu mai are mult și adoarme.

-Josefine Lorenso..., spun deși sunt convinsă că nu mă aude. Bănuielile îmi sunt confirmate când aud respirația regulată a roșcatei. Nu cred că m-a auzit.

Oftez și privesc tavanul în speranța că mă va fura și pe mine lumea viselor, dar pur și simplu prea multe gânduri îmi neliniștesc mintea. Eu am pictat-o pe Josefine, misterioasa femeie ce a fost înmormântată în cimitir, iar într-un fel sau altul ea seamănă perfect cu mine. Ceva ciudat ce perece aici și tare aș vrea să aflu ce. Mintea îmi spune să apelez la Sam sau prietenii mei, poate chiar la Alex, dar pe de altă parte instinctul îmi spune că nu pot avea încredere deplină în ei, că sub toate fațadele albe există o pată neagră. Până acum am crezut în coincidență, data de pe poartă, mormântul ciudat,chiar și inițialele din tablou... dar să o desenez pe ea e dea dreptul fantasticului. Și totuși ce ar putea însemna asta? Că suntem rude? Asta e imposibil, ambii mei părinți sunt din cealaltă parte a marii pritanii, iar rudele tatei se trag chiar dintr-o familie de norvegieni. Sub nici o formă nu ar avea ce să caute aici o rudă de-a mea. Ceva nu se leagă, din toată povestea asta lipsește o piesă, dar nu-mi pot da seama ce. Cert e că există o legătură între mine, cimitir și această misterioasă Josefine. De aș avea un aliat în toată povestea asta. De aș avea pe cineva care să mă ajute, care să mă inspire.

Gândul îmi fuge automat la Edward. Am încercat să nu mă gândesc în aceste zile la el, dar cumva mereu își făcea loc printre gândurile mele și amintirea zâmbetului său cât și a vocii sale îmi dădea amețeli. Poate el ar vrea să mă ajute, poate chiar știe ceva despre această femeie misterioasă, poate... Nu trebuie să încetez! El e doar un tip despre care nu știu absolut nimic și pe care nu-l voi mai întâlni probabil niciodată. Asta ai zis și ultima dată.... Tu să taci, conștiință! Ce? Nu e vina mea că ți s-au aprins călcâiele după el. Nu e adevărat și am zis să taci! Tu realizezi că te cerți cu tine însăți, nu?

Iau perna și mi-o pun peste față oftând exasperată. Când propria conștiință îți spune că ai înnebunit înseamnă că a venit timpul să te culci și să lași problemele lumii pentru dimineață. Mda, e clar că logica mea are nevoie de somn. Îmi așez din nou perna la locul ei și închid ochii. Am nevoie neapărată de un somn bun, nu știi niciodată ce-ți aduce ziua de mâine...

***

Deschid geamul ferestrei și un val răcoritor îmi invadează simțurile. Azi e o nouă zi....o nouă zi de luptă.... Luna se oglindește pe cerul înstelat. Stelele... cât le admir. Frumusețea lor notorie îmi amintește de clipele copilăriei mele când viața era mult mai ușoară, când nu trebuia să zâmbesc decât dacă eram fericită, când lacrimile nu erau o slăbiciune și vorbele ce mai puternică armă. Aș vrea să fiu și eu o stea, să împrăștii lumină, să nu am griji, sentimente, trăiri. Aș vrea și eu să pot fi rece și rigidă precum o stea.Să fiu caldă și totuși înghețată în spațiu, să fiu luminoasă, dar înghițită de întuneric. Așa era ea... mama mea. O femeie puternică care nu se lăsa și conducea micuțul nostru regat precum o adevărată regină. Dar eu nu am fost așa...nu eu am avut firea tatei, calmă liniștită, mereu visătoare. Uneori cred că singurul lucru ce mă face regină este reprezentat de ani.

Oftez și mă îndepărtez de fereastră. La această oră mulți dorm în paturile lor calde, odihnindu-se pentru ziua ce urmează, doar eu n-am somn...

Mă schimb de rochia de noapte și merg să-mi iau veșmintele de-mpărăteasă. În mod normal aș putea să chem slugile să mă schimbe, dar ce rost are să le trezesc pe săracele femei în miez de noapte doar pentru că n-am eu somn.

Când orologiul din conac bate a 12-a oară eu deschid ușile camerei mele.Un scârțâit înfundat se aude în liniștea nopții și un fior îmi străbate șira spinării. Pășesc cu sfială pe coridorul lung presărat de portrete și obiecte de artă. Rochia neagră și grea îmi atârnă în urmă și voalul ce mi l-am pus pe cap îmi învelea umerele goale. Mereu mi-a plăcut acest model de rochii. Trena este obligatorie pentru orice regină, rochia trebuie să fie lungă și să atârne cam jumătate de metru. Așa sunt și rochiile mele, doar că ceva le face diferite. Corsetul strâns ce acoperă doar talia, ca în partea de sus să fie o cusătură lejeră cu mânaci ce cad ușor pe braț, lăsând umerii la iveală. Cam asta mă reprezintă pe mine, acest stil pe care nici o strămoașă de-a mea nu l-a mai adoptat. Cred că dacă săraca mea mamă m-ar vedea acum s-ar simți jignită, dar nu am ce să fac.

Cobor ușor scările conacului și mireasma florilor din grădină îmi invadează nările. Ador să fac vizite nocturna aici. Aici printre trandafiri negrii mă simt cu adevărat o regină. Cel puțin ei nu mă judecă, nu mă critică. Poteca pietruită împrejmuită de trandafiri pare că duce într-un abis nesfârșit. Nu am nevoie de lumină! Nu atâta timp cât luna plină e cel mai bun felinar.

O mancă se zărește din beznă și eu mă așez pe ea nepăsându-mi de rochie. Până la urmă e doar o bucată de material. Privesc din nou stelele, doar că de această dată sunt înconjurată de mireasma dulceagă a trandafirilor. Sunt tot acolo și uneori cred că mă veghează. Zâmbesc la acest gând. O rafală de vând îmi zboară șuvițele negre prin materialul mătăsos al voalului. Singura șuviță albă îmi cade în ochi și eu mă grăbesc s-o dau la o parte. Tresar și mă ridic de pe bancă imediat când simt prezența cuiva.

Respir ușurată când o văd pe roșcată ieșind din întuneric. Părul ei roșu îi ajunge până în pământ, iar rochia lungă neagră, cu câteva reflexii sângerii îi vine excelent ca întotdeauna. Ea e îmi e cea mai bună prietenă și singura care nu mă judecă, singura în care am deplină încredere.

-Khatrin! spun după câteva momente de tăcere.

Aceasta îmi zâmbește și se apropie de mine cu pași timizi. Îi răspund la zâmbet și mă așez pe bancă în timp ce ea rămâne în picioare și privește cerul.

-Ah, o aud oftând, când a devenit viața așa de dificilă, dragă Josefine?

***

-Sofia trezește-te! trebuie să plecăm într-o oră!

Mă ridic din pat ca trăznită de fulger. Sam se învârte agitată prin cameră. Se oprește când mă vede împietrită în loc și tot ce fac eu e s-o privesc.

-Khatrin? vocea mea, o șoptă o face să se încrunte. Roșcata pare bulversată și încruntată, dar ea e nimic pe lângă mine.

Mă așez pe marginea patului privind în gol. Tocmai am... fost ea...?

********************************************************************************************

Hei lume!!!!

În primul rând vreau să vă mulțuesc pentru cele +2 300 de lecturi și să vă spun că sunt foarte fericită că suntem pe 23!!! AAAAAAA!!!! Incredibil nu? Iar la 2 500 o să mai fac un cap din perspectiva lui Alex. Ce părere aveți.

În alte știri o să cam fiu plecată săptămâna viitoare și nu știu dacă mai pot posta, dar asta nu înseamnă că nu o să fiu pe aici să stau cu ochi în patru să văd dacă sunteți cuminți.

Vreau păreri!! CUm vi se pare cartea până acum? Ce credeți că ascunde Alex? Și ce legătură are Sofi cu toată povestea asta? Dar de Edward ce părere aveți? E mai bun Adam?

Vă iubesc mult de tot!!

LOVE.MORTI.