Academia Alice

CAPITOLUL 59: GÂNDURI...

Sam P.O.V

Recitesc mesajul de cel puțin câteva ori în timp ce un zâmbet mi se așterne pe față. E ea! Chiar e ea? E posibil ca asta să fie doar o farsă, dar e la fel de posibil să fie adevărat. În plus doar eu știu că e în viață, dar totuși...

Oftez. În ultimul timp totul pare a fi dat peste cap. Ploaia pare că nu prea are chef să se oprească, deci nu am nimic mai bun de făcut decât să merg mai departe. Îmi continui drumul, fără a avea o destinație anume. E ciudat, chiar straniu tot ce se petrece în ultimul timp. Parcă toși s-au decis să dea cărțile pe fașă în același timp. Și asta devine obositor. Mai întâi lui Alex i-a trecut strălucita idee să-i spună în sfârșit adevărul lui Sof. Da...cam târziu. Apoi mesajul....Ce va mai urma?

Picăturile rece de ploaie continuă să cadă, dar eu nu le bag în seamă. Continui să mă plimb pe străzile pustii ale Londrei fără a avea un țel anume. În ultimul timp am prea multe momente în care pur și simplu stau și mă gândesc. Agh! Spre ca lucrurile astea să se termine. La un moment dat ajung în fața unei cofetării. Mă uit din întâmplare în vitrină și mă încrunt.

Acolo era expus un tort mare de nuntă. Îmbrăcat în marțipan alb, cu diferite aranjamente florale bej și cu un fel de pamblică roz din zahăr tortul părea perfect pentru orice mireasă disperată să-și organizeze nunta perfectă. Pff, e oribil! Când voi avea eu nunta mea cu siguranță nu va fi ceva atât de oribil. Suntem în anii 80, sau ce? Râd singură de propria glumă proastă , dar privirea îmi fuge din nou la tort. Am simțit pe pielea mea cum e dragostea la prima vedere și niciodată nu m-am gândit că voi putea să simt ceva atât de puternic. Sentimentele pe care Alehandro mă face să le simt mă cutremură și mă îngrozesc în același timp. Mă face să mă simt fericită...foarte fericită. Și aș vrea să dureze, să trăiesc aceste sentimente pentru mult, mult timp! Dar, nu voi putea. Nu voi putea părăsi Academia, nu după tot ce am făcut, nu după tot ce am promis....Adică, o iubesc pe Sof ca pe o soră...Dar ceea ce simt pentru Alehandro e mult mai puternic.

Oftez și înghit în sec. Până acum m-am considerat o persoană foarte hotărâtă în ceea ce vrea și nu mi-am regretat nici o decizie din câte am luat vreodată. Dar pentru prima dată mă întreb cum ar fi fost dacă lucrurile ar fi stat altfel. Cred că mult prea simplu... Mama și tata s-ar fi iubit cu adevărat, iar eu aș fi crescut ca o fată cât de cât normală. Principalul lucru în liceu cred că ar fi fost băieții, petrecerile și hainele și nu cum să folosesc o armă sau cum să învăț să mă bat. Apoi...apoi l-al fi întâlnit pe Alehandro și normal că lucrurile ar fi stat la fel. M-aș fi îndrăgostit de el orbește și mi-aș fi oferit inima pe tavă fără să gândesc de două ori. Iar el....cred că ar fi protejat-o, cred că m-ar fi protejat.

Dar cine aș fi fost eu atunci? Fiica capului mafie care nici nu ar fi știut să dea un pumn? Cred că da! Se pare că destinul ni le programează pe toate..... Ah frate! De când am devenit aș moale? E clar stau prea mult cu Alrick, doar pămpălăul ală gândește așa de siropos! Vai de mine! Zici că sunt dintr-o telenovelă italiană și în mometul următor fratele geamăn a lui Armando va intra pe usă la brațul Consuelei.

Îmi continui plimbarea pe drumul pustiul printre picăturile de ploaie râzând ca o nebună. Și poate că asta sunt...o nebună care arată foarte bine în rochii mulate. Și dap, mă simt bine că nu e nimeni pe stradă ca să vadă o tipă scăpată de la nebuni care râde singură, plimbându-se în ploaie.

Dintr-o dată telefonul meu începe să sune. Poate e....mama? Îl scot repede nepăsându-mi că se pate uda. Alex. O, nu! Știam eu că trebuia să merg cu ei! Tâmpitul ăla ar fi în stare să-i toarne fetei adevărul în față și eu tocmai am lăsat-o singură! Răspund imediat pregătindu-mă pentru orice.

-A dispărut! vocea disperată a lui Alex mă lasă perplexă.

-Cum adică a dispărut? Sunteți tâmpiți?Reformulez.... Ești tâmpit? spun și încep să mă agit.

-Adică a aflat poveste cum ne-a găsit și apoi a fugit efectiv pe ușă! Sam, dacă nu o mai găsim? Dacă a plecat definitiv? Dacă...

-O mai taci! Numi de ifosele tale de fetiță plouată nu am timp acum. I-ai anunțat și pe ceilalți?
întreb eu.

-Da, tocmai ce s-au pus în mișcare și ...

-Păi asta ar trebui să faci și tu în loc să te plângi ca un țânc, spun și îi închid.

Gândește, Sam! Gândește! Unde poate fi? Ce tot vorbesc aici, eu nici măcar nu știu orașul ăsta atât de bine ca ea. Unde ar putea fi? Unde? Dar cine poate gândi când telefonul sună ca disperatul? Dacă e iar Alex jur că ...

-Ce? spun eu tare.

-Waw, princesa, cine te-a supărat? vocea atât de cunoscută de la celălalt capăt mă face să mă mai calmez.

-Scuze...eu doar...

-Ești îngrijorată, știu. Dar nu ai de ce să-ți faci griji! Tu o cunoști cel mai bine, din câte mi-au spus restul voi două aveți un fel de legătură. Gândește-te, e supărată, confuză și mai ales tristă. Unde s-ar duce?

-Undeva unde s-ar simți acasă, undeva unde ar fi în siguranță! spun eu meditând.

-Dar nu are unde să meargă, pentru ea nimic nu mai e ce-a fost....Unde s-ar putea duce? Tu unde te-ai duce?

-Eu...eu ...Oriunde aș vedea cu ochii? spun și imediat mă lovește inspirația.

-Tu ce? mă întreabă Alehandro după câteva momente de liniște.

-Eu știu unde e! Spun și închid apelul începând să alerg pe străzile peste care acum se revarsă o ploaie mult mai grea....