Academia Alice

CAPITOLUL 52: POVESTE DE CRĂCIUN II

Sam P.O.V

Ne desprindem din sărut când aerul devine o necesitate, dar electricitatea ce-mi traversează corpul e încă prezentă. Mă uit în ochii lui și mă simt de parcă o adrenalină ciudată mi-ar curge prin vene. E ciudat, năucitor, chiar straniu..... dar e al naibii de tentant. El reprezintă pericolul, iar eu mereu am iubit pericolul. Își ridică palma mare și îmi mângâie obrazul cu delicatețe. Zâmbesc scurt și mă desprind din brațele lui care-mi conferă atâta siguranță. Îi simt dezaprobarea când mă întorc cu spatele. Pășesc ca o felină spre intrarea în casă. Nu  am de gând să-l fac să creadă că sunt o femeie pe care o poți obține cu atât de mare ușurință. Dacă chiar vrea ceva cu mine atunci să lupte pentru asta.

Nu apuc să fac nici trei pași că o mână mă apucă de braț și mă oprește. Îmi aduc toată puterea de sine pentru a putea rămâne stăpână pe mine și mă întorc la brunetul care mă privește încrezător. Hmm.. nu-mi place zâmbetul ăla.

-Unde crezi că te duci, mi pricesa? întreabă și eu simt cum genunchii mi se înmoaie când aud apelativul rostit de vocea lui puternică și seducătoare.

-Nu, pot acorda atenție numai unui singur invitat, nu aș fi o gazdă bună. Spun pe o voce mierloasă și zâmbind seducător. În plus, este aici un domn venit chiar din Chile ca să mă vadă, nu ar fi frumos din partea lui să nu îl salut.

Îl simt cum se încordează brusc și ochii lui transmit fulgere. Zâmbesc mulțumită de propria-mi viclenie și mai ales de reacția demonului meu. Săracul, va avea de muncă cu o nebună ca mine!

-Cred că acest domn mai poate aștepta, spune și eu chicotesc.

-Și de ce, mă rog? spun și ridic o sprânceană.

-Păi, cred că aș putea să-ți fac o ofertă mai tentantă, decât papagalu ala din Chile, spune și eu mă abțin cu greu să nu izbucnesc în râs, dar pe de altă parte m-a făcut curioasă.

-O ofertă zici?

-Da și are legătură cu cadoul tău de Crăciun, spune și eu mă încrunt.

-Cadou?

Buzele lui se curbează într-un zâmbet, dar... nu e un zâmbet oarecare. Nu! E un zâmbet adevărat, fără pic de aroganță sau ironie. Fără să încerce să pară interesant sau să flirteze...e un zâmbet sincer plin de compasiune și încă ceva. Ceva de care nu-mi pot da seama, dar care îmi încălzește inima treptat. Își suflecă mâneca de la cămașă și eu rămân uimită. Brățara! Brățara pe care i-am luat-o de Crăciun. Dar ...Cum? Țin minte că m-am rugat de Alrick o zi întreagă să o ia și să i-o dea din partea mea, dar nici nu a vrut să audă. Într-un final a luat-o, dar am crezut că a vrut doar să scape de sâcâiala mea.

-Mersi! spune și-mi simt inima cum vrea să sară din piept.

Ochii lui mă studiază atent și eu mă pierd în ei pentru a doua oară în ultimele minute. Toate se întâmplă atât de repede că uneori nici nu pot ține pasul. Mă simt de parcă viața mea ar fi pe repede înainte și eu aș fi pierdută undeva la mijloc. Acum o lună loveam cu putere un sac de box pentru a-mi calma nervii după ce fratele meu pe care nu eram sigură că-l voi mai revedea vreodată a intrat ca o furtună în viața mea și acum stau în fața băiatului pentru care încep să simt lucruri ciudate. Când s-a schimbat viața mea atât de mult?

-Mi pricesa? vocea lui mă face să tresar, pentru un minut m-am pierdut în gânduri și am uitat de ceea ce mă înconjoară....dar nu și de el.

-Da?

Acesta îmi face semn din cap și se întoarce cu spatele începând să meargă spre parcarea din spatele sasei. Aleg să-l urmez încercând să nu mia pun prea multe întrebări. Când ajungem în parcare, deși încă nu-mi dau seama de ce ar avea cineva o parcare în spatele propriei case dar în fine, rămân uimită când văd că sunt doar două mașini, dar una e acoperită de un fel de pânză neagră. Ciudat...