Academia Alice

CAPITOLUL 48: DEMONUL!

Autor P.O.V

Aleargă pe holul întunecat în căutarea ieșirii. Sunete de împușcături se aud din ce în mai aproape și mai aproape pe minut ce trece. Aruncă o privire scurtă la ceasul de la mână. 30 de secunde. A avut el de-a face și cu situații mai dificile de atât. Simte un glonț cum îi zboară chiar pe lângă lobul urechii și îl face să se uite în spate. Îi vede la doar 10 metri distanță și scrâjnește din dinți. Prea multe bătăi de cap pentru o singură după-amiază. De ce nu e el acum pe un șezlong la piscină sau la vreun bar? Se pare că nu va primi acest răspuns prea curând. Vede lumina de la capătul holului și se grăbește cât de repede poate. Ceasul bipăe, asta însemnând că mai are doar 10 secunde. Cu un ultim efor sare în bătaie de lumină, evitând baia de gloanțe și la nici o secundă distanță tot sare în flăcări, făcând tot muntele să se prăbușească peste ruinele care cândva erau sediul echipei Betta.

Se întoarce trecându-și o mână prin părul negru ca tăciunele și privește nepăsător la marea de flăcări din spatele lui. Rânjește mulțumit ca un copil mic care a făcut o boacănă reușită și se întoarce cu spatele, îndreptându-se spre McLaren-lui său alb parcat dezordonat la câțiva zeci de metri . Înainte să deschidă portiere scoate din buzunar un dispozitiv mic negru și apasă pe un buton. O altă explozie urmată de un zgomot asurzitor se aude. El mimează un Ups! și rânjind se urcă în mașină apăsând pedala de accelerație până la refuz. Își ia telefonul de pe scaunul din dreapta și îl apelează pe Alrick. După două tonuri acesta răspunde.

-Am rezolvat cu trădătorii, atât spune și îi închide prietenului său. Știe cât de mult îl enervează și de aceea o tot face, mereu e fericit să-l enerveze pe Alrick.

Își aruncă telefonul înapoi pe scaun și se concentrează pe drum. Nici nu a observat când acul a ajuns la 220 km/h dar nu-l interesa. Pentru el asta e viteza minima de circulat și dacă nu de ce să ai un asemenea monstru și să-l ții sub 100 km/h.

Arogant, frumos, dur, puternic, misterios, am menționat că e deștept ? Dacă Adonis s-ar fi coborât pe pământ cu siguranță s-ar fi simțit inferior lui. Așa a fost dintotdeauna, mereu sigur pe sine, mereu arogant și superior. Totul era ca el, totul îi pica la picioare și nu accepta un nu ca răspuns. Pur și simplu nu se lăsa până nu ieșea ca el și se folosea de orice mijloace pentru a obține ce vrea. Chipul de înger, inima de demon și mintea de vulpe i-au adus însă totul pe tavă, de la prestigiu în lumea nopții până la dușmani. Și în acest moment al vieții lui avea cam tot ce-și dorea, avea bani cât să nu trebuiască să mai muncească vreodată, avea câte o mașină pentru fiecare zi a lunii și orice femeie nu-i putea rezista. Și era adevărat, fiecare femeie i-ar fi căzut la picioare doar pentru o privire... am zis femeie...nu fată! Și el putea să aleagă pe oricare dintre ele, putea să aibă orice....pe oricine...dar a ales-o pe ea. A ales-o pe cea mai periculoasă fată de pe acest pământ..... sora celui mai bun prieten...

Cunoște familia Rodriguez de mai bine de 11 ani, de când Hulio Rodriguez, tatăl lui Alrick și fostul cap al mafiei l-a luat de pe străzi și l-a tratat ca pe propriul fiu. Avea doar 14 ani când acesta i-a dat șansa ce ia schimbat complet viața. A intrat în mafie și Hulio l-a învățat tot ce știe în prezent. L-a învățat să țină o armă în mână, cum să se bată, cum să ia bătaie și mai ales cum să-și apere familia. Acel om....acel om i-a redat viața și pentru asta l-a respecta și îl va respecta mereu, chiar dacă acum nu mai e printre noi. Îl cunoaște pe Alrcik cam tot de atunci, deși e cu trei ani mai mic ca el și Alrick era doar un puști de 11 ani pe atunci ei doi s-au împrietenit din primele zile și au legat o prietenie strânsă. Uneori îi părea rău că nu-i putea spune lui Alrick ce făcea mai exact cu tatăl său și de ce uneori era bătut sau vânăt pe toată fața. Într-un fel știa că Alrick bănuiește ceva, dar nici într-un caz nu ar fi putut să apropie măcar de adevărul crud. Un nod i se pune în gât când se gândește la lunile când nu și-au mai vorbit după moartea lui Hulio, cei doi s-au certat groaznic atunci când Alrick a aflat adevărul. Știa că suferă, dar el nu suferea? El nu-și pierduse tatăl? El care îl iubea la fel de mult pe Hulio? Își amintește și acum când Alrick a venit la ușa lui mort de beat și cum plângea că viața lui e distrusă. De atunci și-a dat seama că nu-l poate lăsa singur. Îl știe de mult și mai știe că Alrick nu e făcut să fie lider. Ori cât de mult ar încerca să se minte singur e inutil, Alrick nicioată nu va ucide o persoană fără să aibe remușcări, s-au fără să se considere un monstru. El pe de altă parte, nu a fost niciodată așa. Cinevea moare fiindcă așa i-a fost scris și dacă i-a fost scris să moară din mâna lui atunci așa o să fie. Lui îi place ce face. Îi place să-i aude țipând, implorând. Are asta în sânge și mereu se gândește cât de mult rău i s-a făcut lui și câte a trebuit să îndure el. Ei primesc dulcea eliberare a morții și tot ei se plâng. De fapt cam el învârte lucrurile pe aici, el e cel care ține mafia pe picioare și cel care pregătește totul. Îl știe pe Alrick și când vor fi amândoi pregătiți va decide să spună lucrurilor pe nume. Alrick nu-și dorește asta, nu-și dorește să fie un criminal, nu-și dorește să trăiască toată viața cu asta....el în schimb da!

Ochii ei căprui îi fac din nou corpul să se cutremure. Acei ochii... acel roșu intens al părului ei... acea privire pătrunzătoare. A știut că bunul său prieten are o soră, dar niciodată nu s-a gândit la ea cu atâta intensitate până acum o săptămână. Hulio și-a ținut comoara ascunsă foarte bine, nici pe ea nici pe mama ei nu le-a văzut vro dată, dar a știut din spusele bătrânului că cele două au o frumusețe răpitoare ce pot ispiti chiar și un orb. Lui Hulio îi plăcea să vorbească despre cele două comori din viața lui, chiar și atunci când a mai rămas doar una. Dar pentru el, un simplu copil pe atunci, acestea erau niște muze pe care nu avea să le întâlnească vreodată. Când a mai crescut s-a obișnui cu gândul că nu o va vreodată în viața lui pe misterioasa roșcată din familia Rodriguz și dacă ar fi văzut-o cu siguranță că nu s-ar fi putut uita în ochii ei din respect pentru Hulio, dar... Se pare că inima face doar ce vrea ea. Când a văzut-o pe ea... acolo în acea pivnița întunecată parcă viața a prins contur. Parcă întreg universul s-ar fi oprit și i-ar fi privit. Nu credea în dragoste la prima vedere și nici că exact una dintre femeile interzise lui i-ar fi chiar aleasa inimii, dar a sat și a analizat totul în detaliu întreaga săptămână, o întreagă săptămână în care ea îi țopăia lui prin minte și nu-l lăsa să pună geană pe geană fără ca să vadă chipul ei angelic în fața ochilor. O visa noaptea și ziua o purta în gând. Era mereu cu capul în nori oricând și îl tot tenta să meargă să o vadă. Oare ea îl ține minte? Oare și ea a simțit acea scânteie...ce scânteie...acea flacără dintre ei în momentul în care s-au privit? Oare ea se gândește la el? Oare îl visează? Mii de întrebări îl frământau și toate duceau la o singur rezultat: El, Alehandro Garcia s-a îndrăgostit!

Apasă accelerația până la refuz. Adrenalina îi curge în vene și își dorește ca fiecare secundă să îl poarte mai aproape de ea. După cum am mai zis, el nu e un laș, el nu renunță la ceea ce-și dorește și pentru prima dată în viața lui absolut nimic nu-i mai poate sta în cale! E mai hotărât ca niciodată!

Așteaptă-mă Samantha! Acum că te-am găsit nu te voi mai lăsa să pleci!