Dragostea doare

capitolul 31

Ma simteam daramata din toate balamalele. Imi simteam corpul rupt in doua. Am privit pierduta prin incapere. Dupa ce mi-am mijit ochii de cateva ori, am putut sa realizez ca de fapt sunt intr-o afurisita, camera de spital.

Unul dintre picioare era bandajat pana la aproape de genunche. Nici nu stiam care dintre picioare era rupt. Stangul, dreptul? Nu mai faceam diferenta. Oare mai stiam macar cum ma cheama?

Nu imi puteam misca nici una din maini, iar degetele mele erau vinetii. Toate, erau de o culoare ciudata, spre albastru, in unele locuri erau verzui. La naiba, sper doar ca mai am toti dintii in gura.

Aparatul care imi masura bataile inimii, era asezat chiar la capul meu. La naiba, ticaitul ala ma scotea din minti. Nu imi aminteam mare lucru din ce s-a intamplat. Stiu doar ca eram eu, votka si masina mea. Clar o combinatie fatala intre viata si moarte. Wow, inca o data se pare ca sfidam moartea. Cred ca mai am inca sapte vieti, dupa calculele mele.

- "Opreste-te o data masinarie nenorocita."

Am urlat singura la aparat. Era clar, o luam razna. Oare eram internata la terapie intensiva sau la nebuni?

- "Daca s-ar opri, ar insemna ca esti moarta."

- "Si tu cine dracu mai esti?"

Am spus ragusita, privind spre barbatul din coltul camerei, care statea tolanit pe un fotoliu.

- "Sunt o cunostiinta de a tatalui tau, m-a rugat sa iti tin companie, pana se intoarce desigur."

- "Ce naiba s-a intamplat?"

- "Depinde ce iti mai amintesti."

- "Imi amintesc ca eram calare pe o matura. Zi-mi tu daca tot esti aici, fii util."

- "La fel de irascibila ca tatal tau. Ai fost implicata intr-un accident."

- "Zi-mi ceva ce nu stiu."

- "Masina s-a rostogolit de doua ori in aer si de trei ori la sol. Mergeai cu 240 km/h, in stare de ebrietate. Crede-ma scumpete, daca portofelul tatalui tau nu era gros, infundai puscaria acum."

- "Super, ce pot sa zic. Ăm, a mai trecut cineva pe aici, exceptandu-i pe parintii mei?"

- "O fata si niste colegi de la scoala."

- "Mai am o intrebare, daca nu sunt prea insistenta."

- "Oricum nu am altceva mai bun de facut. Spune."

- "De cand sunt aici?"

- "Chiar azi se implineste o luna."

- "Ma poti lasa singura un moment, te rog?"

Barbatul misterios doar a aprobat, apoi a disparut undeva in spatele usii. O luna? O nenorocita de luna. Cum s-a intamplat asta? Lasand la o parte durerile mele, cred ca Ash e distrus. Vreau sa vorbesc cu el, dar cum? Cat am putut fi de inconstienta? M-am lasat mananta de instincte, exact ca un animal salbatic. Lacrimile mi-au aparut in ochi, apoi s-au rostogolit, udandu-ma chiar si pe gat. Trebuia sa il vad pe Ash. Simteam ca o iau razna daca nu vorbeam cu el. Trebuia sa vad daca e bine. Cu siguranta si-a iesit din minti. Cat am fost de idioata. O luna. Doamne, cate s-or fi schimbat intr-o luna.

Incepusem sa tremur din toate oasele. Trebuia sa plec de aici, trebuia sa ies din spitalul asta nenorocit.

- "Scoteti-ma de aici. Vreau sa plec."

Am inceput sa tip si sa ma zbat in pat. Trebuia sa ies. Nu, nu, nu puteam doar sa astept sa ma fac bine. Trebuia sa ajung la Ash, Doamne Ash, iarta-ma.

- "Ati auzit nenorocitilor, dati-mi drumul acum."

Incepusem deja sa urlu. Gatul incepea sa imi devina din ce in ce mai uscat. Simteam ca deja ma fortasem prea mult si ca in orice moment aveam sa ma rup in mai multe bucati. Asta daca mai era posibil. Aparatul de langa mine deja o luase razna.

O echipa de doctori a dat buzna in salon, nu imi puteam da seama ce se intampla. Toti tipau unii la altii, faceau semne pe care nu le intelegeam. Imi simteam ochii rostogolindu-se, iar camera parea ca se invarte cu mine.

Am inceput din nou sa tip si probabil daca nu aveam piciorul imobilizat as fi sarit chiar pe geam. Nu imi pasa de mine, de piciorul meu rupt. Voiam doar sa il vad pe Ash. Voiam sa fug in bratele lui. Sa imi spuna ca o sa fie bine. Doar atunci aveam sa cred ca voi fi bine.

Tipetele meu ieseau fara oprire si deja simteam cum camasa mi se lipea de spate din cauza transpiratiei. Simteam ca ma inec cu propriile supine, dar deja nu mai eram stapana pe reactiile mele. Era clar, aveam un atac de panica sau ceva de genul.

Simteam durerea in tot corpul, dar apoi am mai simtit o intepatura usturatoare in gat, apoi un lichid rece curgandu-mi in jos pe vena. Ma simteam din ce in ce mai ametita. Puteam auzi cum bataile inimii mele s-au calmat, apoi am mai simtit doar cum spatele meu s-a izbit dur de suprafata patului. Totul a devenit intunecat in mai putin de cateva secunde.

M-am trezit mult mai ametita decat m-am trezit prima data. De data asta tata era in salon. Am privit in jur, totul parea la fel, cu exceptia mainilor mele care erau legate cu curele de pat. La dracu, astia chiar au luat-o razna. Cum sa ma lege de pat? Doar nu sunt un animal, un experiment.

- "Uita-te la tine, cat de patetica ai devenit. Uita-te in ce hal te-a adus baiatul ala."

- "Oh, buna scumpa mea. Te-ai trezit? Esti bine? Te doare ceva? Am crezut ca fac infarct cand am auzit ce ti s-a intamplat."

Am spus catre tatal meu sarcastica.

- "Stii deja ca m-am gandit la toate astea. Acum esti bine, esti vie."

- "Vreau sa il vad."

Am spus brusc, amintindu-mi de iubitul meu.

- "Tu esti pe patul de spital, intreband de el. Cat de patetic. Iubitelul tau deja si-a refacut viata. Crede ca esti moarta."

- "Minti."

Am spus acru. Nu, asta nu era adevarat. A venit aici doar sa ma otraveasca. Cum poate propriul meu tata sa imi faca asa ceva? Tradarea nu vine de la dusmani, vine de la apropriati. Propriul meu tata a decis sa imi impuieze capul cu tampenii. Stie cat de multa nevoie am de Ash, dar totusi imi face asta. Ash nu poate sa fi facut asta. Chiar daca, prin absurd, crede ca sunt moarta, nu ar trece atat de repede peste mine. Prefer sa cred asta, cel putin...

- "Tu m-ai omorat tata."

Am spus secata de toate puterile. Numai aveam putere sa lup. Creierul meu parea ca amortise. Inima imi amortise. A inchegat tot ce a fost bun, lasandu-ma sa simt doar durere, tradare, tristete...ura. Eram atat de neputincioasa. Eram legata de un afurisit de pat, la propriu. Tatal si doctorii ma considerau nebuna.

- "Ai suferit un soc in urma accidentului. Asa ca nu voi baga in seama stupizeniile pe care le spui."

- "Dispari."

Am spus pe cel mai dur ton al meu. Desi era tatal meu, nu ma puteam abtine. Daca nu eram legata de pat sigur ii spargeam capul.

- "Daca nu ma legati ca niste debili de patul asta, crede-ma ca ti-as fi dat cu ceva in cap, tata."

- "Tocmai de asta esti legata draga mea. Ai devenit violenta. Accidentul ti-a afectat modul de gandire. Cred ca vei petrece o perioada buna de timp aici."

- "Nu imi poti face asta monstrule."

- "Ti-o faci cu mana ta."

Apoi a plecat afara, dar l-am auzit cum a spus destul de clar unor doctori dupa hol, ca nu vrea sa mai am alti vizitatori cu exceptia familiei.

Am ramas singura in salon, luptandu-ma cu demonii din capul meu. Gandul imi era doar la Ash. Desi nu voiam sa il cred pe tata, a trezit in mine suspiciuni. Am ramas pe pat cu privirea goala atintita spre usa. Eram amortita, voiam doar sa inchid ochii si sa nu ii mai deschid niciodata. Nu puteam sa concep asa ceva. De ce trebuia sa mi se intample asta tocmai mie? De ce...