Dragostea doare

capitolul 44

*Va rog sa cititi ce am scris la final.*

— "Stiu ca o iubesti, dar s-a terminat frate!"

Imi tineam capul in maini, iar coatele pe masa. Iar idiotul de Dean incerca din rasputeri sa ma faca sa trec peste.

— "Pune telefonul ala deoparte. Cred ca i-ai scris cel putin cincizeci de mesaje."

— "I-am scris, si de fapt, sunt cincizeci si unu. Dar nu le-am trimis."

— "Eu zic sa bem ceva, asa poate iti mai revii si tu putin."

— "Ultima data cand am baut, mi-am distrus viata."

— "Exagerezi, Chloe e puternica. Va trece peste."

— "Nu intelegi, ne-am despartit. Si e definitv de data asta."

— "V-ati mai despartit voi, apoi v-ati impacat. Ce te face sa crezi ca nu o sa se intample nici acum asta?"

— "E diferit de data asta. Simt. Si in plus, au trecut atatea zile. Nu e o simpla suparare. E mai mult de atat."

— "O sa treceti peste asta omule. Cand ai devenit asa o fetita?"

— "Nu intelegi Dean. Am dezamagit-o. I-am promis de atatea ori ca va fi bine. Nu a fost niciodata."

— "Probabil ar trebui sa dam o petrecere. Te mai destresezi."

— "Tu asculti macar ce spun?" am intrebat deja infuriat. Simteam ca nu ma mai intelege, nimeni nu ma mai intelegea. Doar Chloe o facea, dar acum ea nu mai era. Si aveam nevoie de ea, mai mult ca oricand.

— "Exact. Ai nevoie de o petrecere de-a mea."

— "Petrecerea ta mi-a distrus viata, nu mersi. Chiar nu mai am nevoie de inca o petrecere de a ta. Sunt destul de futut de viata si asa."

M-am ridicat vijelios si am parasit locuinta sa. Dean ma calca pe nervi. Daca nu ar fi prietenul meu cel mai bun, i-as fi strivit capul. Auzi, petrecere. Chloe e singura si ranita, iar eu sa petrec? E clar ca omul asta s-a lovit la cap.

M-am uitat inca o data la telefon. Nici macar un mesaj de la ea, nici un apel nimic. Cat de mult as vrea sa ii aud vocea, dar nu pot. Am incercat sa o sun, de atatea ori, la naiba. Dar mereu inchideam inainte sa se initializeze apelul. Ma panicam, nu stiam ce sa ii spun. Inca nu ma vrea in preajma ei, si inca nu si-a revenit asta e clar.

A trecut aproape o saptamana de cand nu am mai vorbit. Lucrurile s-au schimbat dramatic, si imi lipseste felul in care obisnuiam sa fim. Nimic nu mai e la fel fara Chloe, si nici macar nu vreau sa se schimbe ceva. Prefer sa sufar dupa ea, de cat sa o inlocuiesc sau sa ma prefac ca nu a existat. Chiar si dorul ei, ma alimenteaza. Ma face sa imi dau seama ca ea chiar a facut parte din viata mea. Ca a fost acolo, langa mine, pentru mine.

Am mers pe jos pana la casa mea, de la Dean. Imi da timp de gandire. Am mai mult timp sa mi-o amintesc. Si incepeam sa imi urasc propria masina. De cate ori priveam, o vedeam langa mine. De cate ori dadeam drumul la muzica, imi amiteam de ea. Daca nu ascultam muzica ma simteam sufocat. Orice as fi facut, nu era bine. Eram atat de confuz si derutat.

De ce nu putea naibii doar sa ma ierte? Am fost al dracului de drogat, impotriva vointei mele. Nu am stiut ce se intampla. Nu ma poate acuza de ceva ce nu am facut...

Zapada se lasa sub greutatea bocancilor mei, scotand un sunet enervant. Stiu ca probabil nu ar trebui sa fiu atat de irascibil, atat de nervos. Dar nu ma puteam stapani. Imi faceam doar rau. Imi era dor de ea, al dracului de dor. In fiecare noapte o visam. In unele vise aparea ca de obicei, eram impreuna. Ne sarutam, ii simteam buzele moi, ne imbratisam. Dar in unele vise, ne certam sau eram tot despartiti.

Nici nu avea idee cat tanjeam dupa ea. Sa o simt din nou, sa ii ating corpul, sa ii simt caldura. Sa ii vad zambetul cald si frumos. Imi era dor de parul ei blond, imi era dor de rasul ei, de modul ei de a fi. Totul a durat mai putin decat voiam, nu credeam ca o sa o pierd atat de repede. Intr-un mod atat de ratat si cliseic.

Ma obisnuisem cu ea. Imi placea viata langa ea, dar soarta a hotarat sa ne ia asta. Chiar incercam sa ma calmez, ma obisnuisem cu ideea, mai ramanea doar sa trec peste. Dar nu voiam, nu acceptam sa trec peste ea, peste noi.

Noi, am fost cineva, am fost ceva. Am avut o legatura frumosa, o relatie frumoasa. Eram fericiti. Aveam acel ceva al nostru. Frate...eram atat de terminat. Trebuia sa o fac sa inteleaga ca e a mea. Ca sunt al ei.

La dracu, trebuia sa inteleaga asta.

Din perspectiva lui Chloe.

Stateam cu telefonul in mana. Asteptam ceva... asteptam un amarat mesaj de Ash, macar un mesaj. Dar nu mi-a trimis nimic in ultima saptamana. Oricum nu aveam de gand sa ii raspund, dar ca idee. M-as fi simtit mai bine probabil, m-ar fi ajutat sa trec peste, mai usor. Stiu ca eu l-am izgonit, dar nu ma asteptam sa dispara asa pur si simplu.

Inteleg ca mi-a respectat decizia, chiar daca a fost una dureroasa si ne-a stricat vietile amandurora, dar trebuia oprita relatia asta. Nu ducea nicaieri, ne invarteam mereu si mereu in acelasi cerc periculos.

Apele s-au calmat, nu il mai uram atat de mult. Iar incidentul din noaptea aceea...inca incercam sa il uit. Imi revenisem, asa imi placea sa cred, dar totul m-a schimbat. Am devenit o persoana mai rece, m-am inchis in camera mea de atunci si nu vreau sa vad pe nimeni...momentan.

Nu eram pregatita sa infrunt lumea de afara, cu atat mai putin pe Ash. Probabil ca la vederea lui as fi clacat din nou, desi, in fiecare noapte il visam. Zilnic imi aduceam aminte de noi. Dar el, oarecum, a trecut peste. Si desi nu simt asta, a dovedit-o. Nu am primit nici macar un apel, un mesaj, nimic.

Nu am mai pastrat legatura nici cu prietenii lui, desi ei ma sunau incontinuu. Mai ales Amelia, care ma vizita zilnic, dar niciodata nu o primeam in dormitor. Vorbeam cel mult cinci minute, dincolo de usa, apoi pleca acasa. Nu procedam bine, nu trebuia sa o tratez asa. Dar ea, era prietena lui Ash, nu a mea. Ei erau prietenii lui. Daca ma agatam de ei, as fi pierdut totul cand ar fi plecat.

Am decis sa raman singura pana totul avea sa redevina la normal. Mai mult sau mai putin normal, pentru ca, nimic nu va mai fi, niciodata normal. Lucrurile nu vor mai fi la fel, dar cel putin incercam sa fiu eu bine.

De multe ori am incercat sa ies din carapacea mea. Ma motivam, incercam sa gandesc pozitiv, sa fiu optimista. Ma imbracam, dar cand ajungeam in fata usii, dadeam inapoi. Nu puteam, pur si simplu. Voiam sa plec sa incerc sa uit, dar mai mult imi aminteam.

In fiecare zi in urmaream pe Ash din spatele jaluzelelor. Nu statea prea mult pe acasa, si de cate ori il priveam, parea suparat, nervos, trist. Nu trebuia sa fac asta, caci astfel tineam mereu aprinsa flacara din mine, dar trebuia sa recunosc...imi lipsea. Imi era dor de el.

Hei. Stiu ca este un capitol jalnic. Stiu asta, nu trebuie sa spuneti. In plus, este si foarte scurt. Mai ales ca a trecut atata timp de cand nu am mai postat. Va rog sa ma iertati. A inceput scoala si imi este foarte greu. Am multe pe cap si chiar daca imi ramane timp pentru scris, mintea mea e prea incarcata si nu ma pot concentra. Iertati-ma.

Am vrut sa scriu capitolul asta cat mai repede, pentru ca vreau sa trec peste perioada asta, desi nu m-am axat foarte mult pe momentele in care au fost despartiti. Oricum mie nu imi plac despartirile, chiar daca as putea sa scriu capitole intregi despre asta. Nu vreau nici sa va plictisesc totusi.

Din urmatorul capitol va incepe din nou actiunea, daca pana acum nu m-ati urat o sa o faceti. Si inca ceva, cu multa tristete in suflet, va anunt ca in cateva capitole o voi incheia. Nu vreau sa ma lungesc si sa nu iasa ce am vrut initial. Chiar nu ma mai simt in stare sa o lungesc, dar voi continua sa scriu pana la final. Nu va voi lasa fara un final.

Sper sa fiti langa mine. Va pup si va iubesc.