Vocile din capul meu [IN EDITARE]

Cap5-Rupturi

Șoseaua e numai a mea. Nici o mașina care să îmi oprescă viteza.

În mașina se aude melodia What you gonna do de Hunter Hayes care îmi amplifică starea de rău pe care o am. Aveam în cap să o opresc, dar dacă o schimbam cu altă melodie de pe CD-ul meu, din nesiguranța aparea mânia - o stare care îmi e imposibil să o controlez.

Pentru că oficial sunt pe cont propriu m-am gândit să fac ceva care mă putea scăpa de griji și care mă ajuta să uit că sunt singură. NU, nu mă sinucid.

 Am gonit cu mașina până în Micul colț de rai.

Melodia lui Hunter îmi liniștește multe gânduri, de aceea o tot puneam la nesfârșit. La un moment dat am prins gustul melodiei și am început să o fredonez. Având în vedere ce mi s-a întamplat azi, melodia mă descrie perfect.

În scurt timp am ajuns la o casă veche, o casă părăsită și bătută de răutatea frigului, lăsând copacii uscați să înconjoare casă și apărând-o de vremea schimbătoare.

Am parcat mașină în față acestei case și nu am fost surprinsă să aflu că nu sunt singură. În sufragerie, pe canapeaua uzată erau două fete care zăceau ostenite. Probabil au băut mult deoarece pe masă se vedeau sticle de tequila și vodka. M-am apropiat de masă pe care se prelingeau fâșii de acool îmbătând parchetul. Fetele par să aibă în jur de 17-18 ani  frumusețea dându-le de gol.

Mi-am aruncat ochii pe geam și mi-am văzut reflexia. Nu eram la fel de frumoasă ca ele, dar sunt sigură că ele nu au trecut prin câte am trecut eu lăsându-le semne pe față. Am o cicatrice la sprânceană dreapta, dar nu era foarte vizibilă deoarece părul meu lung sângeriu îmi ascundea din răni.

Pentru că nu aveam chef să se trezească și să se sperie de mine, am început să urc scările putrede până la etajul doi, acolo unde știam că am ascuns pliculețele de amfetamină, ecstasy, canabis, LSD, XTC și PCP. În mod normal drogurile astea sunt foarte scumpe și nu găsesc oriunde,dar mă bucur că am prieteni pe piața neagră.  Dintre toate, cel care îmi plăcea cel mai mult era XTC-ul deoarece nu avea o formă care să-l dea de gol, fiind doar o pastilă albă cu un semn pe ea. Am luat două pliculețe și am revenit la mășină. Înainte să plec, am mai aruncat o privire spre fetele care dormeau liniștite, una sprijinindu-se de altă. Am zâmbit ușor și am închis ușa.

Pentru că se presupune că eu sunt o umbră, mi-am acoperit capul cu gluga neagră de la hanoracul meu de aceeași culoare. Fața mea nu se mai vedea, cel puțin ochii, lăsându-mi gură la vedere.

M-am urcat în mășină și surprinzător am mers în viteze legale, lucru care de regulă nu îmi stă în fire, dar acum nu mai era nimeni să mă scoată din pușcărie dacă ajungeam acolo așa că trebuia să fiu precaută. E ironic că șofez drogată, dar efectul psihedelic nu și-a făcut încă prezența.

Am ajuns la casă unde m-a lăsat Hennry și mi-am pus tot ce-mi aparținea într-un ghiozdan. Cum familia mea nu a sunat după mine, deși eu lipsesc de 2 zile de acasă, am decis să nu mă întorc la alte persoane pentru care nu însemn nimic.

Când am ieșit din casă l-am văzut pe Blue. Probabil a venit aici că să mă caute. Sunt mult prea deprimată că să-l văd, dar când m-am întors spre mășină Blue m-a strigat.

-Tasmmyn!

Ow firar, aș fi dat toți banii mei dacă nu m-ar fi văzut. Off! M-am întors spre el cu o privire veselă și jucăușă dând impresia că nimic nu s-a întâmplat.

-Da, Blue!

A văzut că eu deja m-am urcat în mășină așa că el a grăbit pasul spre a ajunge cât poate de repede lângă mine.

-Tam așteaptă! Nu am pornit încă mășînă dându-i posibilitatea să-mi spună ce vrea.

-Nu am plecat încă Blue!

-Hu! Se vedea că e obosit. A depus și el puțin efort și deja a obosit. Sărăcuțul.

-Care-i treaba? L-am întrebat sarcastică.

-Am auzit că ne-ai părăsit și vreau să știu de ce!?

-Nu v-am părăsit pe voi! L-am lăsat pe Hennry!

-Dar Tam, el e șeful nostru! Dacă l-ai last pe el, ne-ai lăsat și pe noi!

-Acum îi țineți partea? Trebua să-mi dau seama! Îl divinizați mult prea mult pe Hennry și nu va pasă că pierdeți un prieten. Am dat să răsucesc cheia, dar ceva m-a oprit. Era mâna lui Blue care o ținea pe a mea.

-Tam! Așteaptă!Ascultă! Știi că eu și Jan ținem foarte mult la tine. Dacă pleci, Jan o să între iar în depresie și nu mai vreau să o văd plângând, plus că nici eu nu voi fi departe de ea. Te rog Tam! Nu ne lasă! Nu pleca!

Jan? Depresie? Îmi vine să râd.

-Iartă-mă Blue, dar m-am săturat să fiu cârpa cu care se șterge Hennry pe picioare, iar apoi o aruncă. Mi s-a acrit! Stai calm, nu-mi veți duce lipsa. Cel mai probabil Hennry o să aducă noi recruți sau o să ia un membru dintr-o altă familie a mafiei. Eu nu mai vreau să fac parte din familia asta.

-Tam! Se vedea tristețe și dezamăgire pe față lui ceea ce îmi dădea de înțeles că ceea ce i-am spus l-a rănit. Eu nu plângeam. Nu exprimăm nici un sentiment pe față. Am plâns prea mult azi și de acum am inima de piatră. Mai tare și mai înghețată că niciodată.

-Iartă-mă Blue! Sper că nouă persoană care o să-mi ia locul să va facă să nu-mi duceți lipsa.

Am pornit motorul felinei mele și am început să mă mișc ușor pentru a nu o zgâria cât timp o scot pe șosea.

-Unde te duci? Blue a țipat la mine cu durere în glas. Eu mi-am mușcat buza de jos și am încercat să schițez un zâmbet de încredere pe față.

-Nu știu Bue! Cât pot de departe! Am scos pliculețele cu droguri și i le-am arătat subtil.

-Tam! Nu mai lua așa ceva! Tam!

Țipătul lui de disperare era cu mult în spate pentru că eu deja eram cu mășină în mișcare, lăsându-l pe Blue într-o ceață de fum. Am băgat un CD care știam că o să mă facă să mă simt mai bine. Muzică și viteză sunt drogurile mele preferate, dar lipsa mâncării trebuia tratată cu ceva și nici într-un caz cu mâncare, care acum nu mai valorează nimic pentru mine.