Vocile din capul meu [IN EDITARE]

Moarte dulce

M-am desprins din bratele lui Revo si am luat-o la fuga pe scari pana la garajul lui Carter. Acolo e micutul grup, alaturi ce Carter si fumeaza linistiti visand la nemurirea sufletului.

Doua maini s-au prins de talie si am tremurat putin pentru ca nu stiu ale cui sunt. Mi-am intors privirea si l-am vazut pe Klaus.

-Tam! Esti mai bine?

-Sunt bine micutule! Chiar sunt bine.

Klaus m-a dus catre micul grup si mi i-a prezentat pe toti! Carter si Harry pe care ii stiu, Violet, Katherine, Jay, Ty si Ken. Le-am facut prietenos cu mana si am luat lacoma o tigara din pachetul aruncat pe mica masuta lipita de zid.

In momentul asta, toate simturile imi sunt activate si sunt atenta la orice detaliu. Nu o cred atat de proasta pe Amalia incat sa vina pe teritoriul inamicului.

-Cine e Amalia? La auzul acestor vorbe, corpul mi s-a pietrificat si trebuia sa raspund deoarece intrebarea a venit din partea lui Klaus. Am luat o gura mare de aer si m-am intors cu fata catre el.

-Amalia este sora mea mai mica, nascuta la o diferenta de un an si o zi de mine, o fata de care tu trebuie sa te feresti si daca ai ocazia, sa-i zbori creierii cu prima ocazie!

Klaus a ramas nemiscat la fel ca si ceilati. Probabil nu se asteptau sa spun asta, dar mai sigura pe cea am zis, nu am fost vreodata.

-Cu alte cuvinte, trebuie sa ne pregatim! Nu Amalia e grija mea acum, ci La Spider!

Am luat o masina aleatorie din garajul lui Carter si stiu sigur ca nu se supara.

-Unde te duci? M-a intrebat Carter putin ingandurat.

-Sa ma antrenez! Veniti si voi sau stati aici?

In secunda urmatoare, Katherine a intrat in masina mea alaturi de Carter si Revo.

-Katherine! A spus Harry vizibil deranjat.

-Ow haide! Nu ti-o mananc Styles! Vino si tu!

-Un spatele meu, un ferrari minunat si-a facut aparitia si Harry a luat-o pe Katherine, tarand-o in ferrari-ul negru facandu-ma pe mine sa pufnesc. In locul lui Katherine s-a asezat Klaus plin de fericire si pot sa citesc pe fata lui mandria catre propria-i persoana.

Am apasat pe acceleratie si i-am facut semn lui Harry sa se tine dupa mine. Am mers pana in Houston, la fabrica de bowling.

Am abordat tehnica lui Harry si am parcat masinile langa paduricea de acolo, la vre-o 300 de metrii distanta de sala.

-Tam! Nu am chef de bowling! A spus Harry cu o sprnceana ridicata. Inteleg ca-ti plac jocurile dar serios, bowling?

L-am lasat sa traga concluzii pripite pana am intrat in cladire. La prima impresie pare ca o sala abandonata de bowling dar nu multi stiu ce se afla sub ea.

-Klaus, mai ti minte ca aici am dat de tine?

-Da.

-Atunci ce mai asteptam? Arata-ma ce poti!

In spatele meu a aparut un val de rasete. Probail nu se asteapta ca antrenamentele sa fie posibile aici, dar se insealau. I-am lasat sa rada si, alaturi de Klaus, am deschis o usa care nu e foarte vizibila, arata mai degraba ca o pata uriasa de cafea pe perete. Rasetele s-au oprit iar curiosii au aparut in spatele nostru.

Am coborat cateva trepte si am deschis niste usi mari, unde se afla sala de antrenament, cu echipamente speciale pentru asa ceva. Fetele curiosilor au ramas perplexate iar pe fata mea a aparut un mic ranjet marsav.

-Nu stiam de asa ceva!

-Am auzit ca am murit multi oameni aici!

-Caldirea asta nu a fost distrusa in urma exploziei cu gaz?