Vocile din capul meu [IN EDITARE]

Durerile sufletului

Mi-am sters lacrimile si am parasit camera cu o expresie a fetei dura si plina de ura.

M-am dus la garaj unde se afla micul grup de oameni. Harry radea si fuma alaturi de mica gasca iar eu l-am cautat pe Carter cu privirea. Sta rezemat de o masina si se uita la micul ecran din mana lui. M-am apropiat de el fiind nesigura daca sa-l deranjez sau nu. Cand m-a vazut si-a ridicat privirea si se uita la mine cu o fata plina de fericire.

-Carter? Am spus aproape in soapta.

-Ce-i Tasmmyn?

-Stiu ca intrec limita, dar vreau sa simt iar gustul vitezei.

-Sigur ca mai poti folosi masina!

-Serios?

-Sigur!

-Mersi! Am spus incercand sa gesticulez un mic zambet.

Carter nu m-a lasat sa iau masina pe care am condus-o mai devreme dar mi-a inmanat cheile unei masini decapotate, negre si presupun ca rapida. Nu stiu ce marca e dar nici nu am stat sa-l intreb. Am luat cheile in mana si am pornit masina.

Mi s-a parut ciudat putin pentru ca in comparatie cu celelalte masini pe care le-am condus, asta in loc sa toarca, parca maraie. Am simtit doua maini reci pe spatele meu si mi-am dat seama ca Faith a revenit in viata mea. Am luat o gura de aer si am revenit pe pista.

-Faith...

-Shh! Stiu ce ti s-a intamplat!

-De ce ai venit aici? Parca am stabilit ca ramai in Luisiana.

-Nu pot sta departe de tine.

In oglinda retrovizoare pot sa-i vad chipul lui Faith perfect. E mult mai frumoasa decat inainte, parca mai blanda si plina de viata. Vocea ei sumbra s-a auzit cand am pornit casetofonul si in loc de muzica, am auzit vocea ei. Tare si clar si sunt convinsa ca oricine o poate auzi.

Am apasat pe acceleratie dar nu ma uit la drum, ma uit doar la Faith cu o expresie nula pe fata. Mi-am dat seama ca deja am atins pragul vitezei. Cum? Nici nu mi-am dat seama.

-Hai la mine Tam!

Vorbele ei m-au aperiat si noroc ca m-am uita la drum altfel sfarseam lovita de un zid din beton.

-Faith! aproape am tipat la ea. Am tras de frana de mana si cea de picior simultan, rotind masina la 180 de grade. Am expirat usurata cand am vazut ca n-am patit nimic iar pentru o secunda mi-a stat inima in loc la vorbele lui Faith. Am repornit masina si mai am putin si ajung la garaj.

-Faith tu te-ai tampit? Ce-a fost asta?

-Data viitoare conduci mai incet ca sa nu mori!

-Nu-mi impui tu conditii legate de cat de repede conduc eu!

Micul grup din fata garajului se uita speriati la mine, masina asta nu e atat de buna incat sa poata primi un apel si poate de aceea.

-Faith! Dispari din masina asta dau aduc un preot sa te dea afara!

-Dar tie nu-ti plac preotii!

-Asta nu e masina mea, deci imi asum riscul!

-Tam! Chiar crezi ca poti sa fugi? Si cu o exorcizare, eu tot voi veni dupa tine! Nu ma poti parasi!

Genul asta de discurs l-am mai auzit de nu stiu cate ori si in mod normal, pe oricine ar speria asta, dar eu l-am auzit de atat de multe ori incat il stiu de de rost. In cele din urma Faith a disparut si mi-am vazut propria reflexie. Fata mea iar s-a albit iar sangele de pe mainile mele au patat tot habitaclul masinii.

In scurt timp, masina a fost inconjurata de micul grup si fiecare imi arunca cate o privire ba infricosata, ba tematoare. Chestia asta devine iritanta, nu suport cand lumea se uita insistent la mine.

-Va mai holbati mult?! A tipat nervoasa la ei, iar acestia au facaut un pas in spate. Am iesit din masina ca o tornada si am luat-o pe jos pana la sediul lui Revo.

Dupa ce am parcat masina am inceput sa alerg kilometrii in sir, iar in momentul de fata vreau sa mor pentru ca durerea din suflet e uriasa si o intrece pe cea a corpului. Daca alerg prea mult, corpul meu o sa cedeze, scap de Faith, dar am sa mor cu imaginea lui Andy in mintea mea.

Am inceput sa alerg cu ochii inchisi. Nu stiu pe unde am luat-o dar am ajuns intr-o padure, o padure asemanatoare cu cea in care m-am ascuns cand am fugit de Revo si de dorinta lui de a ma duce la psihiatru. Am luat telefonul din buzunar si am inceput sa ascult melodia give you what you like de Avril Lavigne. Picioarele mele au cedat iar eu m-am prabusit la pamant cufundata in propriile mele lacrimi. Cand am inceput sa plang?

Simt picaturi reci de ploaie scurgandu-se pe fata mea, dar eu nu ma ridic. M-am asezat pe spate lasand fulgerele sa-mi lumineze fata. E seara, iar frigul s-a instalat in mine. Simt ca am inghetat pe sol si sunt incapabila sa ma misc. Am inchis ochii asteptand dulcea moarte sa vina dupa mine.

Ma aflu la granita dintre viata si moarte, mentinand echilibrul dintre cele doua lumi. Timpanele mele s-au inecat in melodia what you gonna do de Hunter Hayes iar lacrimile mele incep sa vina din ce in ce mai multe. Am inceput sa-mi pun singura intrebarile din melodie. Ce voi face cand voi fi singura? Ce voi face cand nu voi mai gasi pe nimeni acasa? Am oftat puternic si m-am ghemuit incercand sa ma incalzesc.

Sfarsitul melodiei a fost stricat de un ton de apel. Am impietrit cand am vazut scris cu litere mari Andy. Nu am puterea sa-i raspund asa ca am inchis. A continuat insistent iar in cele din urma i-am raspuns.

-Tam? Unde esti? Citeam in vocea lui durere si disperare.

Am inceput sa plang mai tare inecandu-ma in sughituri.

-Tam! Unde esti?

Am inchis telefonul complet si l-am bagat in buzunar.

Toata noaptea am petrecut-o in padure, stand nemiscata, in acelsi loc. In cele din urma am adormit, vrajita de muzica ploii.

Cand m-am trezit soarele stralucea pe cer iar eu sunt plina de praf si noroi. Am incercat sa ma ridic dar o durere izbitoare mi-a acaparat tot corpul fiind inacabila sa ma misc. M-am tinut de un copac pentru a resi sa stau cat de cat pe picioare apoi, cu pasi mici, am incercat sa ies din padure. Nu mai stiu pe unde am venit asa ca am impresia ca m-am invartit in cerc de nu stiu cate ori. In cele din urma am trecut de niste pietre uriase si am cazut pe sol, doborata de durere.