Vocile din capul meu [IN EDITARE]

Cap 2-Accidentul

Am gonit pe drumuri lăturalnice, drumuri pe care obișnuiam să mă pierd, unde aud sunetul propriei mele respirații și unde rup orice legătură cu realitatea. Drumurile acestea lăturalnice, au un aer al lor care te ademenește să vrei să te aventurezi, pierzându-te de tot prin ele. Bineînțeles, nu toți oamenii sunt tentați să meargă pe aceste drumuri, căci în mare parte sunt oameni slabi de îngeri și se tem.

Umbla odată un zvon cum că dacă o iei pe drumul pietruit spre padure, te vei rătăcii, dar vei vedea o femeie frumoasă, cu patrul lung negru și cu ochii de cristal care va cânta, iar cântecul ei te va atrage și când va termina de cântat, frumusețea ei te va ucide. O altă poveste, spune că mulți oameni au murit pe acele drumuri, în special cele înfundate și că fantomele lor se plimbă triste sub razele palide ale lunii, iar ziua se ascund de lumina soarelui.

Tata mi-a spus multe povești despre asta când eram mică, dar asta nu mă speria, ba mai mult, mă intriga.

Nu știu ce piesă era la radio, dar știu că subit s-a închis, dar nu m-am sinchisit să-i dau drumul iar. Mai aveam puțin și ajungeam pe autostradă, dar eram cu gândul în altă parte. Știu! Hennry spune multe, Hennry vrea să arate ce bun e. Să ne dea clasă, dar de mult timp ne spune că ar trebui să vină cineva și nu vine nimeni. Totuși simt că ceva o să se întâmple, că poate va veni cineva. De când sunt pe pistă, am avut o singură ocazie să văd pe cineva străin. Probabil Jane și Blue au avut mai multe ocazii, eu nu.

Un țipăt venit de nicăieri m-a readus la realitate. Am văzut o mașină în fața mea care se apropia rapid de mine, sau eu mergeam foarte repede și ea era oprită? Ideea că atunci când am tras frâna de mână a fost prea târziu. M-am izbit din plin de autoturismul din fața mea. Norocul meu a fost că nu era nimeni în mașină, aceasta fiind parcată pe un trotuar.

Impactul m-a făcut să mă izbesc cu capul de parbriz pentru că uitasem să îmi pun centura. Am căzut în inconștiență cu fața celor două fantome și cu vocea lui Will fredonând un cântec liniștitor.

Văd o câmpie frumoasă, plină de maci și în zare, e un tren care vine spre gară de la câțiva metrii de mine. Port o rochie albă, lungă până la genunchi și împletesc o coroniță din flori de mac, iar când o voi termina, mi-o voi pune pe cap ca mai apoi mă apropii de trenul care a oprit. Nu am văzut pe nimeni în gară.... Am intrat în tren și am remarcat că eram singură. Nu e nimeni în tot trenul.

M-am așezat lângă geam în partea dreaptă. Trenul s-a pus în mișcare și pe măsură ce înaintam, ceva mă tot înțepa în pulpa piciorului. M-am ridicat și am văzut că m-am așezat pe un bold. L-am luat în mână și m-am așezat la loc. Am văzut că pe bold e scrisă litera „R".

Trenul a părăsit câmpia și m-a dus până....în camera mea?! Mă uit debusolată în jur. Unde e trenul? Unde e câmpia?

Am înaintat și după un colț al peretelui, l-am văzut pe Adison plângănd în fața mormântului meu.

Încet, ochii au început să mi se deschidă și o durere groaznică și-a făcut simțită prezența în zona capului. Am gemut și mi-am dus mâna la locul durerii. Am pipăit chestia de pe fața mea și am constatat că e un bandaj. Era evident de ce vedeam alb în fața ochilor...la propriu.

 Mi-am dat bandajul jos de pe față și nu m-a mirat să văd că sunt într-o cameră de spital. Tot ce mi-am putut dori în acel moment a fost să nu mă fi atins vre-un doctor. Îhhh! Urăsc doctorii.

M-am ridicat în șezut și am văzut că pe bandajul din mâna mea era sânge....bine acum... nu e singura culoare din raza mea vizuală... înafară de bandaj, totul e alb. Mi-am pus mâna la cap. E bine acolo nu mai sângerez. Dar mult sânge am pierdut! Am zâmbit puțin amuzată.