Iubind în tăcere

Capitolul 3

Atâta bătaie de cap și nu am primit pozele alea, gândea în timp ce își analiza fața în oglindă. Ultima întâlnire cu Moon Taison avea să-i rămână întipărită veșnic în minte. Nu înțelegea de ce sperase că în acel om să mai găsească urme de înțelegere după ce, timp de atâția ani, nu arătase nici măcar o dată că ar avea așa ceva. Blaineley era genul acela de persoană care spera din tot dinadinsul că orice om deține o parte bună care strigă după ajutor atunci când răul preia controlul; cel puțin ea așa se simțea din cauza situației sale de acasă. Cu ambii părinți decedați și un unchi mult prea strict, inima ei urla după acea rază de lumină care ar fi putut să-i iasă în cale și s-o scape.

Salvarea nu avea să mai vină, căci era mult prea târziu. Câteva minute o despărțeau de noua ei viață. Nu știa cine era acea persoană, fiindcă unchiul ei nu vrusese să-i dea prea multe detalii despre bărbat; cert era că el acceptase această învoială, iar ea trebuia să se supună.

Până la urmă, fie că locuia cu unchiul ei, fie cu un bărbat necunoscut, scenariul era aproape identic, asta numai dacă bărbatul respectiv avea măcar o urmă de umanitate în el.

Blaineley trebuia să accepte că nu va duce niciodată o viață normală.

Îşi trase nasul în timp ce începuse să-și perie firele de păr brunet, avusese suficient timp să ajungă acasă și să facă un duș după incidentul cu Moon. O întâlnire cu unchiul ei în starea în care se afla atunci ar fi fost tot i-ar mai fi lipsit ca ziua aia să fie minunată. Din fericire, lipsa ochelarilor trecuse total neobservată, în acea noapte bărbatul era prea agitat ca să se gândească la asta; ba chiar îi sugerase nepoatei sale să nu-i poarte la cină, fiindcă o făceau să arate oribil. Dacă reușea să mai strângă niște bani, putea să-și permit o pereche nouă, dar până atunci existau alte probleme de care să se îngrijoreze.

Simți multă presiune în capul pieptului și lăsă peria înapoi pe masă.

Plângea.

Se privi în oglindă, având impresia că până şi propria reflexie râdea de ea. Cu greu rezista tentației de a o sparge; de fapt, voia să facă un dezastru total numai să poată scăpa de sentimentele care-i făceau oasele să tremure. Nu ştia pe cine urma să cunoască și ce avea să se aleagă de viața ei după acea seară. Şi-ar fi dorit să moară sau cel puțin să apară ceva care să oprească totul, iar ea să fie liberă. Din păcate, nimic nu o putea salva, decât dacă lumea s-ar fi sfârşit în următorul minut. Iluzii deşarte, astea erau, îi plăcea să spere la mai bine, dar tot ce făcea era să pice mai adânc în groapă. Binele nu exista, lumea sa fusese creată în jurul răului. De mică a ştiut asta și cu toate astea a rămas un copil care spera în continuare.

Inocența ei avea să fie hrană pentru lumea necruțătoare.

Nu se putea maturiza.

Nu reuşea să fie puternică.

Ce voia ea?

O inimă de gheață şi mai puține lacrimi care să-i păteze obrajii. Frica ei de viitor îi îngreuna prezentul, nu mai reușea să doarmă cum trebuia și stresul părea că-i înduplecă mintea.

Cineva spunea că visele devin realiate, unde se întâmpla asta? În imaginația noastă? Contează mai mult ca, pe plan profesional să fim împliniți? Cu sufletul cum rămâne? El de ce să nu fie împlinit? Suntem ținutuiți asemenea unor marionete, iar sforile noastre sunt create în ochii celor care vor să-şi satisfacă propriile nevoi. Contează aşa tare în ce secol suntem? Cât de înaintați suntem? Societatea continuă să rămână pătată şi aşa.