Iubind în tăcere

Capitolul 88

Perspectiva lui Moon

Dacă ar fi să fiu întrebat despre părțile întunericului, i-aș putea da mai mult decât o definiție. Mai întâi aș întreba despre care parte a întunericului este vorba - cel de care ne lovim atunci când suntem încă în viață sau despre cel pe care l-am înfruntat în ultimul timp? Pentru că cea mai rea parte din ultimul timp a fost să fiu înlănțuit în această cameră de spital, în patul ăsta conectat la toate aparatele din jurul meu. Să nu știu ce se petrece în exterior a fost cel mai oribil lucru care mi s-a putut vreodată întâmpla. Am mai simțit din când în când prezența cuiva, am simțit când am fost atins, am auzit chiar și unele voci. Unele dintre ele chiar necunoscute. 

Nu știu ce s-a întâmplat mai exact în seara aia, cineva îmi trimisese un mesaj ciudat pe telefon. Un număr necunoscut îmi spunea că aș face bine să ajung la prezentarea de modă din acea zi dacă vreau ca Blaineley să nu pățeaască nimic. La început am luat-o ca pe vreo glumă, dar ceva din mine îmi spunea că mai bine aș merge, cu toate că știam că Blaineley mă ura. În ultimul timp nu mai existam pentru ea, la firmă eram total invizibil,prefera să petreacă timpul cu restul decât să mă privească pe mine. Observam în ochii săi acea ură, dar nu am de gând s-o judec, mi-a încredițat toată încrederea ei, iar eu am făcut tot ce am știut mai bine... am distrus-o.

Poate chiar sunt cel mai mare laș de pe pământ, dar prefer să mă urască în momentele astea. Tot ceea ce iubește Blaineley dispare, cel puțin de asta mi-am dat seama în timp ce am căutat mai mult în trecutul ei. Blaineley nu a avut prieteni apropiați sau iubiți până acum. Singurele persoane pe care le-a iubit au fost părinții ei și, chiar dacă nu merita, ținea și la unchiul ei. Ei au murit, lăsând-o singură. După asta ea m-a avut pe mine. Mereu am știut că e ceva la ea, de-asta am ales mereu să adopt atitudinea unui om nemernic, dar, cu ea, niciodată nimic nu funcționa, oricât mă chinuiam s-o alung, ea revenea de fiecare dată. Aș fi un nemernic să spun că asta nu a făcut ca sentimentele pe care i le port să devină mai intense. Dar am greșit al naibii de tare. Am lăsat garda jos pentru puțin timp și asta a fost de-ajuns ca totul s-o ia razna.

Blaineley nu va știi niciodată de câte ori a fost urmărită de mașini ciudate, de câte ori persoane ciudate o urmau acolo unde mergea. Atât de tare se încăpățânează să creadă că toată lumea e bună, încât niciodată nu i-a văzut acea parte oribilă. N-o pot judeca pentru că se chinuie să vadă tot ce e mai bun în oameni. Și eu am încercat asta, dar nu a mers, diferența dintre noi e că eu am făcut toate acele persoane să-și plătească greșelile. În ce mod, nu mai contează, dar măcar s-a întâmplat. Dar Blaineley? Blaineley poate primi lovitură după lovitură de la aceeași persoană și ea tot va mai crede că există ceva bun în acel om. 

Gândurile astea mă fac să-mi doresc să lovesc ceva. Nu merită să devină ținta cuiva.

- Moon, ai putea să te liniștești puțin?

Expir nervos, întorcându-mă către mama. Nu au trecut nici măcar douăzeci și patru de ore de când am deschis ochii. Sau am revenit la viață, după cum sora mea mai mică continuă să-mi spună așezată pe patul meu.

- Nu am putut să fac asta cât eram un adolescent, dar acum, replic și îi privesc cu coada ochiului reacția.

E obișnuită cu replicile mele. Până la urmă n-o mai surprinde nimic la mine. 

- Ai putea s-o faci acum în semn de mulțumire pentru că ești încă în viață.

Chiar dacă nu vreau să i-o recunosc chiar acum, dar arată oribil. Părul mereu aranjat, stă acum prins într-o coadă dezordonată, hainele ei elegante au fost înlocuite de un trening crem, iar fața parcă i-a îmbătrânit. Poate că nu am fost chiar atât de invizibil în ochii săi pe cât am crezut până acum. Beth a venit și ea, iar tata a ieșit mai devreme să vorbească ceva cu doctorul.