Iubind în tăcere

Capitolul 53

Să ai încredere în tine, în puterile tale, în oameni, în cuvinte, e ceva mult prea greu. Mai ales când îți e trădată încrederea şi ajungi să te prăbuşeşti. Mintea ta se blochează şi ajungi pierdut. Aşa merg lucrurile? Sau cel puțin mergeau? Blaineley nu era nici pe departe temătoare, realizase că niciodată nu trăise un vis, poate ăsta era unul din motivele pentru care spera. Doar noaptea visa, în rest totul era un coşmar. Îi era frică să nu plece din vis pentru a se trezi în coşmar. Îşi recalcula viața de la început, cu toate că îi era greu să se împace cu ce a fost. Înghițea în sec de fiecare dată, gândindu-se că avea să plece într-un loc plin de străini. 

I-aş putea numi străini pe cei despre care nu ştiu nimic, sau pe cei despre care ştiu prea multe? îi apărea des întrebarea în minte. Nu se temea de oameni, dar îi era frică să mai acorde cuiva încredere. Cuțitul era mult prea învârtit în rană. Închise ochii şi inspiră adânc. Era deja prea mult, iar toate astea pentru ce? O  avere? Un orgoliu? O companie? ... Toate astea pentru un demon al nopții?

Ştia că greşeşte punându-şi acele întrebări, răspunsul îi era deja cunoscut. Nu cuvintele o făcuseră să realizeze adevărul, ci acțiunile lui. Cu toate că nu îi ştia secretele, ajunsese să-l înțeleagă.

Nu regreta că l-a iubit şi că încă o face.  Se simte spulberată, dar nu asta era iubită? Dacă iubeşti ceva, lasă-l să zboare, iar dacă nu se va întoarce înseamnă că nu a fost al tău. În obişnuita vorbă nu mai era vorba de Blaineley, pentru că ea se întorsese de prea multe ori. Acum era vorba de Moon şi de plecarea ei.

O lacrimă i se scursă pe chip. Privi către foaia albă, începutul şi sfârşitul scrisorii o înfiorau. Acele cuvinte erau pentru el. Oricât de tare o dureau, asta le fusese scris undeva.

Asta nu e durere, nu e nefericire sau suferință, e pur şi simplu viața. Cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Mai bine acum şi aşa, decât într-un viitor în care am fi mult prea legați unul de altul. Încerca să fie cât mai optimistă cu putință. Nimeni nu ar fi scos-o din întuneric, aşa că trebuia să accepte. Rămăsese acolo, era în viață şi cu inima frântă.

Împături scrisoarea pe care tocmai o terminase şi o aşeză la sfârşitul agendei. În ziua aceea scrisese aşa mult. Stătea închisă în cameră şi rupea de fiecare dată câte o foaie când i se părea că ceva nu e bine. Niciodată nu avea să fie perfect, dar ceva potrivit tot avea să iasă.

Îşi frecă palmele între ele şi mai dădu o pagină. Agenda era pe terminate, cu toate astea avea impresia că nu ,,spusese" tot ce era de spus. Dar nu era o problemă, nici măcar ea nu ştia ce simțea.

Nu am mai făcut asta de ceva timp. Înghiți în sec şi aşeză vârful stiloului pe foaie.

Dragă eu,

Ajunsesem să mă detaşez de obieceiul ăsta ciudat de a-mi scrie. De ce să mint? Mi-a fost dor să fac asta şi nu cred că e de ajuns să mă gândesc la tot ce simt. Nu pot pune totul în oridine, de asta am ales să scriu aici tot ce ar mai fi de spus...

S-au întâmplat aşa de multe, că nici nu ştiu de unde să încep. Cel mai potrivit ar fi să iau toată problema de la capăt. Doar în felul ăsta voi avea un început, căci totul a plecat de la un nume:

Moon Taison

Unul din băieții adorați ai liceului. Genul de tip bogat şi misogin. Noi doi ne uram, cel puțin eu nu suportam să stau în preajma lui, mă speria figura lui, felul său de a privi oamenii, de a fi. Ştiam că el e una din piesele cu care nu m-aş potrivi niciodată. De altfel, nici el nu m-a agreat prea mult, aşa că s-a asigurat ca eu să fiu mereu ținta tuturor. Dar ştii ce? Nu mi-a păsat. Mereu am trăit în propriul univers, aşa că am făcut abstracție de tot ce se întâmpla în jurul meu. Calvarul pe care el încerca să-l stârnească în jurul meu a luat sfârşit rapid, dar nu şi frica pe care o simțeam fața de el; acel tremurat care mă împiedica să mai fac vreo mişcare. Chiar şi aşa, îl preferam mai mult pe Moon decât pe unchiul meu... de asta sfârşitul liceului m-a pus în dificultate. Nu aveam să-l mai văd pe Moon, nu avea să-mi mai fie frică, dar asta nu însemna că voi fi fericită.