Iubind în tăcere

Capitolul 61

Simțea un nod puternic în gât când aerul rece îi lovi părul, împrăştiindu-l în toate direcțiile. Şi ne-am întors, îşi spuse, recunoscând o parte din clădirile care îi înconjurau.

— Bine te-am regăsit, Miami, şoptise Lester în timp ce privea atent peisajul.

Blaineley înghițise scurt în sec, se simțea atât de ciudat. Revenise acasă. Ceva o apăsa în capul pieptului şi nu avea idee dacă era vorba de fericire sau frică, însă ceva îi era clar: undeva, foarte adânc, era mult mai liniştită şi mai sigură pe ea decât fusese în cei patru ani petrecuți în NY. Nu mai avea nevoie în permamență de telefon după ea pentru că acum ştia unde duce fiecare stradă. Nu mai era nevoie să suporte privirile ciudate ale oamenilor care o considerau mută în adevăratul sens al cuvântului.

— Presupun că o să mă pierd de cel puțin zece ori pe zi, până când voi învăța străzile, glumise Dylan privind total pierdut străduțele din apropiere de Airport West.

— Te vei obişnui, frate. Dacă nu, ai GPS, replică Lester şi făcu un semn subtil către Blaineley care părea absorbită.

Radika îşi dădu ochii peste cap, aruncându-i o privire urâtă iubitului său. Ştia că Blaineley ar trebui să meargă mai departe, dar inimii nu-i poți dicta când să pună virgulă sau punct. Ea alege ce să facă, chiar dacă, în unele cazuri, face excepții şi pune sub punct încă o virgulă. De aceea era mai bine ca Blaineley să-şi aleagă propria cale în viață, oamenii pe care să-i iubească, prietenii şi orice făcea referire la viața ei şi era important. Până la urmă Moon nu fusese alesul ei, el a fost întâmplare nefericită care a dus către cele mai frumoase momente de pe pământ. Dar pentru că a mers cu Moon, nu însemna că aşa va trebui ca viața lui Blaineley să decurgă. Oamenii nu trebuie să apară cu forța în viața cuiva, ei trebuie să-şi găsească calea şi, în cele mai complicate situații, s-o construiască ei însuşi.

Pentru că aceste lucruri fuseseră înghiție de Blaineley o viață întreagă: oameni care apăreau forțat şi plecau de bună voie. Aşa că cel mai bine era ca ea să decidă în cine merită să aibă încredere, pe cine să iubească şi pe cine să dea afară din viața ei.

Lester înțeles aluzia ei aşa că oftă, unindu-şi buzele.

— E destul de tare, abia aştept să văd marea. Anul ăsta nu am ajuns, iar anul trecut de abia dacă am intrat. Ştiți ce nasol e să răceşti pe timp de vară? schimbă subiectul Dylan, aducându-şi aminte de cât de bolnav fusese.

Blaineley miji ochii, imagini cu peisajul mirific al mării îi apăruse în minte. Inspiră mult aer şi închise ochii, bucurându-se de falsul miros de sare. Se vedea acolo, era chiar pe mal cu picioarele înfundate în nisipul fierbinte. Purta acea rochie albastră suprebă şi cerceii pe care mama sa i dăduse. Avea mâinile strânse la piept, din când în când, dându-şi la o parte câte o şuviță de păr. Înghiți în sec şi deschise ochii, cu toate că acea zi adusese numai tragedii, nu putea să treacă uşor peste momentele frumoase. Până la urmă ele nu trebuiau uitate. Acum făceau parte din ea şi reuşeau să-i mai fure câte un zâmbet.

— Acum? întrebă Radika. Unde mergem?

Lester începuse să-şi scarpine ceafa, trebuia să treacă mai întâi la el ca să lase bagajele. Momentan căsuța lui va servi patru persoane, nu una. Cum mama Radikăi se întorseseră în India imediat după ce tatăl ei se stinsese, nu aveau cum să dispună şi de casa fetei.

— Acasă, să facem un duş şi să ne odihnim. Mâine mergem la firmă. Acum nu am chef să văd vreun avocat sau document în față, răspunse, clipind rar din cauza oboselii care pusese stăpânire pe el.

— Eu cred că o să mai rămân. Vreau să mă învăț cu locul şi să vizitez plaja, de mâine clar nu voi mai avea timp.

Dylan îi înmână valiza lui Lester, aruncându-i priviri rugătoare prietenului său. Blaineley avea privirea în pământ. Se temea în continuare de apă, dar şi ea era doritoare să vadă din nou acea întindere albastră. Cu multă timiditate în mişcări se apropie de Dylan, care tot încerca să-l convingă pe Lester, şi îl trase de marginea hanoracului. Prima reacție a blondului a fost să privească în stânga, apoi în dreapta şi la sfârşit spre Blaineley care-l privea puțin emoționată. Nu avusese o reacție prea frumoasă în avion. Aceasta strânse din buze şi îşi mişcă capul într-o parte. Dylan mări ochii, gândindu-se dacă nu cumva ea îi spune să se întoarcă împreună acasă pentru că e prea obosit, dar după ce văzu cum îi înmână rucsacul Radikăi, realiză ce-şi dorea de fapt. Lester adoptase o privire mult mai năucitoare către bruneta din fața lui.