Iubind în tăcere

Capitolul 78

Totul se întâmplase fără ca măcar să realizeze cine o adusese acolo, cum ajunsese acolo sau de ce ajunsese acolo. Atmosfera din jurul ei nu îi era necunoscută, se obișnuise ca haosul s-o încercuiască. Flăcări, țipete, chipuri distruse de lacrimi, sânge, sunetele sirenelor, oamenii îmbrăcați în uniformă și apoi ea, afltă în mijlocul lor. Dacă privea în trecut, nu era pentru prima oară când se afla într-o astfel de postură. Oare ghinionul o urmărea oriunde mergea și alegea să fie atât de necruțător cu ea.

Nu putea mișca, nu putea gândi limpede, nici măcar nu putea să privească un punct fix. Era totală pierdută în întunericul care o înghițise nemilos. Cineva venise în spatele ei, întrebând-o dacă e bine, ea rămăsese la fel, în genunchi, cu mâinile întinse în față și rochia pătată de sânge.

O lacrimă i se scursese pe obraz. Nu, nu era bine. Nu fusese niciodată bine.

Dar hai s-o luăm cu începutul...

*

Când fusese copil i se pusese întrebarea asta de câteva ori: ce te vezi făcând atunci când vei fi mare? Mare parte din colegii ei săreau în sus care mai de care, spunând ba președinte, ba astronaut. Cum învățătoarea voia să audă părerea fiecăruia în parte, le-a spus să scrie pe o foaie de hârtie ce își doreau de la viață. Blaineley încă își aducea aminte că li se ceruse asta la puțin timp după ce revenise la școală și deja nimeni nu mai era conștient de existența ei. Nu scrisese nimic pe foaie, până în liceu sperase că un accident îi va răpi ultima suflare și nu va mai fi nevoită să înfrunte acea realitate crudă: o orfană agresata fizic de unchiul ei fie și pentru cea mai mică greșeală care nici măcar nu-i aparținea.

Dacă Blaineley învățase ceva din copilărie era că aducea nenorocire oriunde se afla. Poate de aceea se temea atât de tare de seara aia.

Modelele defilaseră excelent, s-a putut trece cu ușurință peste conflictul avut cu Carlos, majoritatea fiind curioși de creațiile care urmau să deschidă un nou sezon și, mai ales, cum reușise o mută să se descurce atât de bine? Toți oamenii prezenți măsuraseră în detaliu totul, de la scenă până la accesorile fiecărui model în parte, persoanele care lucrau de ceva timp în firmă aveau dreptate, publicul poate fi extrem de necruțător. Momentan nu auzise nicio plângere, oarecum simțea că oamenii ar evita-o.

Uneori era greu să fii diferit, tocmai pentru că oamenii căutau acel ceva prin care îți demonstrau că nu ești departe de ei. Poate chiar ca ei, dar nu diferit de ei. Asta niciodată.

— Blaineley, totul a ieșit minunant!

Se întoarse cu privirea către locul de unde se auzise zgomotul. Către ea pășea chiar Dylan, era îmbrăcat într-un costum albastru, la care asortase o cămașă albă. Blaineley îi zâmbi scurt, nu știa de ce inima începuse să-i bată mai tare. La un moment dat crezuse că din partea altcuiva va auzi acele cuvinte.

Altcineva de la care să simt mai mult. Se certa pe sine pentru că gândea așa, trebuia să facă în așa fel încât să se debaraseze total de tot ce însemna trecut.

— Pot spune că sunt mândru de tine, continuă și imediat ce ajunsese mai aproape de ea îi depuse un sărut pe obraz.

— La fel și noi.

Din colțul opus celui de unde venise Dylan se auziră alte voci, Blaineley tresări scurt, dar când se întoarse îi văzu pe Lester, Radika și Henry venind cu câte un pahar de șampanie către ea.

— Ai făcut o treabă minunată, veninoșii ăștia ar face orice acum ca să strice momentul și să aducă ceva vorbe, vorbi Radika cu nesaț, sorbind din paharul de șampanie.

Blaineley avu brusc o senzație ciudată în capul pieptului, Dylan începuse deja o discuție ciudată despre țesăturile utilizate și prin câte a trebuit să treacă ca să poată pune mâna pe ele. Urechile începuseră să-i țiuie, iar mâna dreaptă îi tremura.

Ce se întâmplă?

Încercă să dea vina pe oboseală, nu se odihnea prea bine, dar acea stare ciudată care îi invadase corpul nu prevestea ceva bun. Dar ce era să se întâmple? Prezentarea fusese un succes, prietenii ei erau aici, nimeni nu îi reproșase nimic, Moon încă nu dăduse nimic peste cap, așa că ce era în neregulă?

— Blaineley, ai albit dintr-o dată, ești bine? Radika o prinse de umăr, smucind-o ușor.

Nu, Radika, nimic nu e bine. Nu vreau sa fiu paranoică, dar e ceva care nu-mi place aici. Blaineley încercă s-o liniștească, făcându-i semn din cap că era bine. Dylan o privea suspicios pe sub gene, chiar și Lester deveni brusc serios când îi observă schimbarea de stare pe care o avusese.

— Blaineley, ce ar fi să ieșim puțin la niște aer curat? se oferi Lester, întinzându-i prietenos brațul.

Blaineley era gata să-l refuze când luminile din încăpere se stinseseră. Un val de umire se auzise în jur, înghiți scurt în sec, se pare că instincul nu o trădase nici de data aceea. Ultima oară când simțise acea panică și acea disperare, fusese în ziua morții părinților săi.

— Vă rog frumos să nu vă panicați, probabil este doar o defecțiune, Henry își făcuse vocea auzită de data asta. Vom verifica.

Pe podium se aprinsese brusc o lumină puternică, locul acele devenind singurul vizibil din tot acel întuneric.

— Ce naiba se întâmplă?

Pe acea pată de lumină un videoproector înfățișă imaginea unei doamne înalte, îmbrăcate într-un costum roșu și cu un microfon în mână.  Detaliile feței i se distingeau cu greu, dar nu asta era important, ci vorbele pe care aceasta le rostea clar și răspicat. În spatele ei se puteau vedea oamenii strânși într-o parte, privirea fiindu-le țintită într-un punct fix, care nu putea fi văzut în toată acea imagine distorsionată.

— Accidentul s-a produs cu puțin timp în urmă, șoferul, aflat sub influența alcoolului, a pierdut controlul volanului. Autoturismul a ieșit de pe partea carosabilă, fiind proicetat într-un copac. Anchetatorii încearcă să afle mai multe detalii.

Cadrul s-a mai micșorat, astfel că imaginea femeii devenise mai clară. Aceasta începuse să se miște, în spatele ei fiind filmată mașina care intrase în copac. Respirația lui Blaineley acceleră, iar ochii i se măriră, de undeva din spate se auzise un țipăt puternic urmat de o căzătură.

Nu se poate așa ceva! Ochii i se umplură de lacrimi, iar dacă Lester nu era s-o prindă, ar fi fost următoarea care ar fi căzut. Ceva în ea parcă se blocase asupra imaginii acelei mașini distruse.

— Surse sigure comfirmă că la volanul mașinii se afla însuși Moon Taison, care, se pare, ar fi trebuit să fie prezent la una din prezentările firmei lui.

Femeia continua să dea detalii despre Moon și despre firmă, dar Blaineley nu mai reușea să asculte nimic din ce buzele ei continuau să spună. Nu poți fi tu, nu, nu poți.

— Moon! se auzi din nou un strigăt din spate, din același loc de unde, mai devreme, proveniseră zgomotele.

Lumea începuse să se agite și să vorbească. În jur puteai auzi plânsete, persoane care dădeau urgent telefoane, până și Henry dispăruse la câteva secunde după ce anunțul accidentului fusese făcut.

Tu nu poți să fi mort, Moon. Nu, nu poți! Răcnea ceva din interiorul ei, dar o altă voce venită din cele mai negre părți ale ei începuseră deja s-o contrazică.