Iubind în tăcere

Capitolul 16

De această dată păşea mult mai încet, lăsându-se în aceeaşi transă a gândurilor. Străzile erau goale, majoritatea adolescenților se strângeau în găşti şi plecau la un club sau o scurtă plimbare în parc.

Se întreba cum ar fi fost viața ei dacă se desfăşura într-o astfel de monotonie. Cum ar fi fost dacă vorbea?...

Poate acum era la o facultate în altă țară, la ora asta nu străbătea străzile atinsă de aceste sentimente puternice, într-o viață anostă la ora asta îşi pregătea hainele cu, colega de cameră şi plănuia modul în care vor evada din campus. La aceste imagini strâmbase involuntar din nas, ar fi total diferit de ce e acum. Poate că într-o astfel de viață ea ar fi fost cea care vedea o fată îmbrăcată subțire şi desculță plângând pe o bancă. Într-o astfel de viață s-ar fi întrebat cum ar fi fost dacă era în locul fetei? Într-o astfel de viață, normală, ar fi putut să trăiască tuturor vicleniilor şi să nu cadă pradă umbrelor care o trag spre un colț rece şi întunecos?

Ea crede că nu, în general se întreba de ce anumite persoane văd la început viața atât de bună, iar după îşi schimbă părerea kilometric? Într-adevăr, viața e bună atunci când eşti încă un copil şi nu înțelegi prea multe din această societate murdară. Dar cu cât creşti, murdăria ajunge pe tine.

Experiențele trăite pe propia piele sau povestite de alți oameni îți deschid larg ochii. Cu toți vom ajunge în momentul în care, rozul se va transforma în negru.

Ea nu era specială din cauză trăilor, realiza că nu e singura persoană cu aceste probleme. Ea era specială prin faptul că rezista şi după atâtea încercări de a se descătuşa, ajungea să rămână în viață.

Inspirase adânc când ajunse în fața blocului. Nu ştia la ce să se aştepte, la ce alte cuvinte nedrepte urmau să i se arunce. Îşi doare să-l scoată pe Moon din situația în care se află, să-l ajute.

Înainte de a intra în bloc, privi dreapta-stânga şi mai luă o gură mare de aer. Simțea că se sufocă cu cât ştia că se apropie mai mult. Stomacul i se strângea, iar tensiunea se împrăştia în jurul său. Se simțea de parcă ar întâlni un străin şi chiar aşa era, acel Moon, pe care ea îl văzuse, era un străin.

Liniştea o ucidea, se aştepta să audă un zgomot cât se poate de mic de la etajul patru. Cei trei erau amețiți bine, aşa că e ceva impresionant la această tăcere.

Paşii i se măriră gândindu-se că poate Moon a plecat împreună cu restul, sau că a plecat în căutarea ei. Urca câte două trepte în dorința de a ajunge mai repede. Totul o luase razna în interiorul ei când observă de la jumătatea trepetelor uşa apartamentului deschisă.

Nu ai făcut vreo prostie? Te rog să nu fi făcut nimic. Ajunsă în fața uşii se opri brusc observând întreg întunericul din apartament. Era atât de ciudat, această uşă era granița dintre realitatea văzută perfect şi realitatea ei. Exista o diferență între ele, pentru că tot ce însemna Moon şi Blaineley, rezulta imperfectul. Imperfecți, stângaci în dorința de a se proteja unul pe altul.

Blaineley prinse mânerul uşii şi intră ținându-şi respirația în frâu. Odată ce simți că trecuse la loc în locul unde durerea şi lacrimile erau ceva obişnuit, închise uşa în spatele ei ştiind că nu era singură.

De această dată razele lunii luminau puțin din living, o mică bucată, dar suficient de bună ca ea să vadă două picioare lungi întinse.

— Te-ai întors?

Înghițise în sec apținându-se să nu plângă. Cu o mână aşezata pe celălalt braț, înaintă spre sursa vocii. Picioarele ei nu mai întâlniră acele pietricele care îi zgâriau tălpile, mergea parcă condusă de altcineva spre Moon care redevenise omul pe care îl cunoştea cu adevărat.