Moon şi-a dorit întotdeauna să fie un rebel.
Tot ce şi-a dorit Blaineley a fost să poată vorbi...
Aparențele înşală de cele mai multe ori. Putem fi fericiți, iar în interior să plângem în hohote. Moon şi Blaineley se încadrează în acest tip de perso...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Trăind în barierele propriei lumi, nu vei reuşi să-ți creezi un adevărat sanctuar. Tot ce poți face e să priveşti în jur şi să trăieşti ca un erudit capabil doar să rezolve probleme care nu au legătură cu viața. Nu există sistem sau formulă pentru înțelegerea vieții. Cu toate astea totul e simplu, aflăm răspunsul vieții la sfârşit, când secundele sunt numărate în sens descrescător şi realizezi pentru ce ai luptat atâta. Poate, dacă toți nu s-ar grăbi să caute soluția finală, ea nu ar mai apărea aşa rapid. Fiecare trăieşte după propriile reguli şi îşi impune anumite limite. Omul are o mică problemă în înțelegerea anumitor alegeri. De ce n-ar putea fi fericiți? De ce nu luptă pentru fericire?
Dar din spate se apropie o nouă voce, mult mai urâtă şi obosită care întreabă: ce e fericirea? Doar pentru că aşa mulți arată o pată de curaj, nu înseamnă că sunt capabili sa picteze cu ea o nouă poveste. Moon încetase să mai spere la ceva bun în viața sa la un moment dat, înțelesese că anumite alegeri nu-l vor duce acolo unde îşi doreşte. Aşa că se lăsase în voia sorții, făruise acei pereți în jurul său şi se cufundase în umbră. Viața îi era indiferentă, la fel şi propriul viitor. Ştia că oriunde ar ajunge va face ceva şi va reuşi. Pentru că dacă viața nu avea să-l ducă undeva, însemna că bătăile inimii sale aveau să se sfârşească. În fapt, la nivel mental, el considera că nu trăieşte. Respira şi vedea plictisit trecerea zilelor. Uitase de iubire, prietenie, devenise o păpuşă, dar nu acea păpuşă uşor de manevrat de restul. Ci una care nu are nevoie de sfori pentru a rezista şi nici de inimă pentru a trăi.
Coarda unei astfel de gândiri se întinsese până într-un anumit punct. Până când o cunoscuse pe cea, care îl făcuse să înțeleagă că pentru orice era nevoie să lupți; nu să te laşi pe seama vieții. Iar povestea fetei care nu vorbea l-a lăsat fără respirație pentru câteva secunde. Niciodată nu ştiuse adevărul din spatele morții soților Forks. Îşi aducea aminte de zilele în care la toate posturile de televiziune se amintea despre ei, dar nu luase în seamă. Văzuse întâmplările exact după modul în care gândea: asta e viața, iar i-a vrut morți. Asta până când voia să-şi viziteze mama pentru a încerca - într-un mod mai puțin direct - să afle dacă a avut o legătură cu moartea domnului Forks.
Intrase în casa imensă, plină de umbre şi lacrimi, făcuse câția paşi şi auzise ce şi-ar fi dorit să nu afle vreodată.
— Mai întâi îşi vede părinții ucişi în față, acum unchiul. Fata asta nu a avut şi nici nu prea aduce noroc.
— Acum îți e milă de ea, Judd?
— Realizez că nu mă place, cum şi ea face inversul. Chiar şi aşa, nu doresc nimănui să treacă prin asta, spuse femeia blondă şi lăsă lângă ea agenda în care notase numerele unor avocați. Se pare că cineva o urăşte mai mult decât mine.
— Ce vrei să spui?
— Repet, mai întâi îşi vede părinții ucişi. Cine a făcut asta, clar a vrut să-i şteargă zâmbetul încă din copilărie. Oricât de departe o vreau de noi, nu vreau să moară.
