Iubind în tăcere

Capitolul 74

Uneori iubirea doare, alteori iubirea vindecă; dar de cele mai multe ori ea lasă cicatricii.

Blaineley privea tavanul camerei, clipind rar și în repetate rânduri. Ceva ciudat gravita în jurul ei, în ea și în tot ceea viața îi permitea să vadă. Nu știa dacă vina pentru presiunea pe care o simțea venea din partea momentelor pline de tensiune din ziua precedentă sau din cauza bilețelului albastru care zăcea lipit pe locul în care Moon ar fi trebuit să se afle. Cu litere scrise ușor lăbărțat se legaseră următoarele cuvinte: Îmi pare rău.

Îi părea rău? Dar pentru ce mai exact? Pentru acei patru ani de suferință, când în mintea ei tronsaseră aceleași cuvinte, aceleași vorbe și sufletul său dusese aceleași lupte? Pentru că o mințise și în tot acest timp el știuse totul despre ea? Știuse cum se descurcă, cum evoluează, unde lucrează și, cel mai probabil, unde locuiește. Pentru momentul de aseară în urma căruia ea îi acordase șansa de a fi din nou un întreg?

Îi părea rău pentru că din nou se temea și între ei nu mai avea să fie nimic?

De ce frică? De ce mereu ea?

Se ridică în capul oaselor, având o expresie dezamăgită pe chip. Nu reușea să-și mențină linia buzelor dreaptă, ci tot ceea ce fusese un zâmbet în noaptea precedentă, lăsase loc durerii. Din ochii îi putea citi suferință, de aceea nici nu avea nevoie de cuvinte. O părăsise din nou, acum când mai aveau o șansă să lupte. Ceva din sufletul său se agita în continuu, era o dorință amestecată între a urla sau a plânge. Încă nu știa care ar fi fost alegerea mai bună. Cert era că se săturase de asta, lua bilețelul pe care Moon îl lăsase, alături de un pix aflat pe noptieră - cel mai probabil același pix cu care el scrisese aceste cuvinte și întoarsă bilețelul pe dos scriind cu litere de tipar: NU, NU ÎȚI PARE.

Lăsă biletul pe pătură și se ridică, începând să-și îmbrace hainele. Nu mai voia să rămână o secundă acolo, lacrimile în curgeau nestingherite de pe obraji, refuzând să se oprească. Cuvintele, le ura atât de tare însemnătatea. Ce dovediseră ele până atunci? Numai falsitate. Căci ea îl înțelesese, îl urmase îndeaproape, ascultându-l, iertându-l, ajutându-l, iubindu-l, dar el? El plecase din nou și lăsase în urma lui cuvinte: Îmi pare rău.

Dar când va veni timpul să folosească și acțiuni? Căci până atunci ea nu văzsuse prea multe din partea lui. În schimb ea? Ea ar fi fost în stare să dea la o parte întreg acest Iad numit viața numai ca el să fie bine. Și dacă i-ar fi cerut să riște din nou să fie împreună, ar fi acceptat, pentru că da, ea îl iubea. Poate că nu reușea să-i spună asta, dar o demonstrase atât în trecut, cât și în urmă cu o zi. Când venea vorba de Blaineley nu exista orgoliu sau frici în ceea ce le privea relația. Ce dacă ar fi putut păți ceva? Merita să încerce, căci o viața trăită privată de iubirea celui de lângă tine e echilvanta morții. O moarte a sufletului unde totul e pustiu și nefiresc de rece. Exact ca acum.

Degeaba existau cuvinte, căci oamenii știau prea bine cum să le manevreze pentru ei. Degeaba unele vin din suflet, când vorbim despre iubire, vorbim despre sacrificii. Ar fi preferat să dea acel: îmi pare rău sau ai încredere în mine pe cinci minute în care să fie doar ei. Să se privească unul pe altul în ochi și să-și vorbească altfel, prin priviri. Nimic mai mult, cinci minute în care ochii săi să dogoare ceea ce sufletul adăpostește. Fără cortine, făra frici, făra limite.

Doar ei doi, un schimb de priviri și o mare de liniște.

Înainte să iasă din acea încăpere mai privi încă o dată în urma ei, imaginându-și cum ar fi fost ca el să fie acolo. Cum s-ar fi trezit și ar fi început să-și afunde degetele în părul său, i-ar fi conturat zâmbetul și pomeții. Pentru o secundă putea să jure că-i simțise până și îmbrățisarea.