Iubind în tăcere

Capitolul 36

Respiră precipitat în timp ce îşi trase maioul peste locurile unde aveau să apară vânătăile. Aproape înghițise în sec, acel sentiment care se aprinsese în ea era ciudat. Spera doar că e ceva de moment şi nu mai urma să se întâmple.

Moon îi arătase latura lui speriată, speriată de ce ar putea ea să pățească. Nu se aştepta la una ca asta, să-i confeze aceste lucruri aşa de repede şi aşa de panicat. Fapt care o făcea să creadă din ce în ce mai mult că acel băiat fără sentimente, după cum îl vedea ea în trecut, era, de fapt, speriat de multe. Poate că nu se temea de vreo persoană sau un loc anume, ci pur şi simplu se temea de pierdere.

Mai bine zis, se temea să simtă ceva pentru cineva. Deoarece odată cu sentimentele apare şi frica pierderii acelei persoane, iar la cât de puțin a apucat să-l cunoască pe adevăratul el, nu ar fi fugit după acea persoană pentru a o aduce înapoi. Asemenea faptă o probase pe propria-i piele când fugise. Intervalul de timp în care lipsise, era relativ scurt, dar asta nu era o scuză. Dacă ar fi vrut s-o oprească, ar fi făcut-o fără a lăsa ca minutele să treacă.

Când a văzut-o în starea în care o adusese unchiul ei, nu ştia dacă o căutase sau era o simplă coincidență. Dar sigur o făcuse pentru că îi văzuse durerea mult prea aprofundată, iar din ultimele cuvinte pe care le percepuse, tot ce spusese era o minciună. Şi dacă ar fi spus: Te iubesc, putea fi o minciună. Aşa că a preferat mai bine să audă că nu face asta şi că e minciună, decât să-l audă că o face şi că minte. Asta sigur ar fi triplat durerea şi l-ar fi făcut pe el să stea cât mai departe posibil.

Totuşi, nu putea trece peste acele cuvinte venite din partea sa. Pur şi simplu îi fisurau sufletul. Avusese câteva visuri în care-l vedea în fața ei spunându-i acele cuvinte cu o sinceritate ieşită din comun. Se temea de o astfel de întâmplare, dar nu credea că ar putea fi posibilă.

Orice e posibil, Blaineley, orice, îşi spuse, zâmbind trist. Nici ea nu credea că e posibil să rămână fără familie, să nu mai vorbească, să nu aibă prieteni apropiați. Dar uite că se întâmplase. În comformitate, fusese posibil.

Se ridică din pat, strângându-şi mâinile pe lângă corp şi ieşi din cameră cu paşi repezi. Ochii i se mutară asupra uşii din fața ei, instinctiv un zâmbet îi lumină chipul. Beth nu se trezise încă şi nici nu ştie că Moon s-a întors. Inspiră cu putere şi intră în camera sa, văzând-o pe Beth cum se freca la ochi.

— Hei, Blaineley, o salută cu vocea ei subțire şi dulce.

Blaineley se apropie de ea şi îi ciufuli uşor părul, după care îi prinse fața în palme şi o privi cu un zâmbet imens. Beth se încruntă la vederea zâmbetul ei, nu mai fusese aşa de fericită în ultimele zile.

— S-a întâmplat ceva? o întrebă curioasă.

Blaineley îşi scutură capul în semn de negație, cu toate că ar fi vrut să-l fi luat pe Moon cu ea pentru a-l putea vede. Dar rămânea ca totul să fie surpriză, aşa că îi întinse mâna.

Cele două porniră spre bucătărie, Beth se aşeză la locul ei, iar Blaineley se deschisă frigiderul şi începu să-i pregătească de mâncare. Când auzi uşa băii deschizându-se şi nişte paşi grei înaintând, inima îi tresări în piept. Beth începuse să se fâstâcească şi îşi întoarse capul în momentul când Moon păşi în bucătărie.

— Moon!

Îi auzi țipătul plin de veselie şi se răsuci pe călcâie. Beth înainte în grabă spre el şi îl îmbrățişă. Față de el, Beth îi ajungea până la coapse. O privi înduioşată, dar parcă totul se scursese când îi întâlnise privirea lui Moon. Era rece şi indiferentă, nici măcar nu-i răspundea la îmbrățişare.