Iubind în tăcere

Capitolul 76

Amândoi stăteau în bucătărie, Lester împrumutase haine de la Moon, pe când el nu se sinchisise să le schimbe pe ale sale. Avea capul sprijinit de masă și mâinile întinse pe lângă corp. O stare totală de amorțeală îl conducea, pentru prima oară simțea cu adevărat ce însemna să simțit dezamăgirea din adâncul sufletului. Senzația aia nu te lăsa să faci nimic, erai prizonierul propriei mințit. Chiar se întreba, oare și Blaineley trecuse prin asta? În minte îi treceau fiecare clipă petrecută cu Blaineley, fiecare moment în care a dezamăgit-o și i-a făcut rău. La naiba, fusese un asemenea nemernic?

— Moon?

Glasul lui Lester nu reuși să-l scoată din reverie, lacrimile se adăposteau acum pe obrajii săi. Îi făcuse atât de mult rău, iar fata aia, fata aia luptase pentru el. Luptase cu morile de vânt pentru a fi cu el și pentru a-i vedea zâmbetul pe buze. Își prinse părul cu degetele, trăgând de el. De ce făcuse una ca asta? De ce întotdeauna e nevoie să pierzi ceea ce iubești ca să realizezi ce simți cu adevărat pentru persoana respectivă? Fiindcă Moon fusese un nemernic, atâtea nopți Blaineley implora ascultare, atenție și afecțiune. De atâtea ori ochii ei îi cereau ca el să fie acolo pentru ea, să lupte și el măcar puțin; să facă un pas oricât de mic ca ea să poată ridica din nou armele și să nu renunțe. Dar se întâmplase, ea renunțase. Și nu, n-o făcuse pentru că nu l-ar fi iubit, ci pentru că nu mai reușea să facă față. Se pierduse între dezamăgiri și eșecuri care o făcuseră să se schimbe cu totul și să fie altcineva.

Lacrimile lui Moon începură să fie însoțite de suspine chinuite. Câte nopți ea pierduse plângând în singurătate, exact ca el acum? Probabil că foarte multe despre care el nu avea habar pentru că ego-ul său devenise mult prea important.

— Nici nu înțeleg de ce mai plâng, nu e ca și cum nu am făcut eu cu mâna mea toată treaba asta.

Lester oftă, știa cum se simțea și el trecuse prin asta când Angel apăruse în viața lui. Cu mici diferențe în acțiuni, dar un rezultat asemănător; iubirea se pierduse.

— N-ai idee, Moon, n-ai idee cât de greu i-a fost și încă nu înțeleg de unde fata asta mai are tupeul să zâmbească.

E prea puternică.

— Ai auzit vreodată povestea familiei ei?

Moon înclină din cap.

— Știu doar că sunt morți.

— De fapt, au fost uciși. Blaineley a supraviețuit și asta în urma marilor eforturi depuse de medici. După toată treaba asta, Blaineley nu a mai vorbit. Mă întreb uneori dacă și-ar face curajul să spună ceva, ce ar fi? Despre ce dureri ar vorbi prima dată? Tu îți dai seama ce persoană ai avut lângă tine?

Ar fi trebuit să realizeze asta din momentul în care a izgonit-o.

— Poate dacă mi-aș fi dat seama la timp nu aș mai fi ajuns în punctul ăsta.

— Ai rămas același fraier pe care l-am cunoscut, Moon. Niciodată nu ai știut ce vrei, dar mereu ți s-a părut că meriți totul.

— Nu înțelegi, oftă blondul întorcându-și privirea.

— Înțeleg că ești un prost care se face pe Superman, dar nu ești mai mult decât o mâță fricoasă. Apropo, vezi că-ți observ brațele, nu mi-e teamă de o altă bătaie cu tine, dar cred că mai bine ai rezolva rahatul pe care l-ai creat și apoi ți-ai etala mușchii.

Moon pufni, uitase cum era să porți o discuție cu Lester și în ce stări te putea aduce omul acela. Se cunoșteau de prea mult timp încât să nu-și poate cunoaște reacțiile din anumite momente.