Iubind în tăcere

Capitolul 67

Expiră și își îndesă mâinile în buzunarele pantalonilor. În sfârșit câștigase puțin timp singură în fața agitației care îi dădea târcoale. De ce toți trebuiau să se lege de Moon? Ce știau ei și ea nu știa? De ce toți începuseră să arate că le-ar păsa de soarta ei - sau a lor - când, de fapt, nu era așa. Tot acel timp pe care-l petrecuseră împreună fusese lovit de răutățile acelora, care, acum, păreau să fie niște îngeri pe lângă ea. Acesta e omul? Când ai totul te ocârăște, iar când nu ai nimic începe să te compătimească și să-ți dea sfaturi? Că dacă răspunsul era da, atunci Blaineley înțelegea de ce amarul din cerul gurii începea să se simtă din ce în ce mai puternic. Violet primise ce avea pregătit, iar acum încerca să-i demonstreze ei că greșea. Greșea pentru că alesese să fugă și să nu se mai întoarcă? Putea numerota ușor multe persoane care nu și-ar fi dorit vreodată să fugă de lângă ea, dar i-au fost luate forțate, la fel și dreptul de a se mai întoarce înapoi. Oameni care n-o făceau să sufere, ci să înflorească pe zi ce trece.

De câte ori Moon venise înapoi după ea? El de ce nu avea vreo vină? La întrebările acestea, ochii brunetei se umeziră. Până la urmă el avea totul: o familie, cu toate că nu era unită, măcar putea să mai vadă o dată chipul mamei sale și să surâdă o clipă în interiorul său; prietenii, adevărați sau nu, cel puțin nu gustase chiar atât de tare din otrava singurătății. Iar Henry? Nu era genul de prieten pasager, ci îi fusese mereu alături, liniște, condiții favorbaile existenței sale, o casă și, nu în ultimul rând, fusese iubit de cineva. Și nu, nu era vorba de iubirea maternă sau prietenească, ci de iubirea aia care-ți taie respirația, în sensul bun. Păcat că, pentru ei, iubirea aia chiar le tăiase respirația. Ce a făcut Moon cu ea? A modelat-o, a urât-o, a stricat-o, a reparat-o și, spre final, a distrus-o.

Alergase așa mult după oameni, căzuse pentru ei, se ridicase pentru ei, iar ei fuseseră tot aceea care o doborâseră când îi prinsese din urmă. Nu voia să mai fie în continuare cea supusă și să-și calce durerea. Suferise, încă o făcea undeva în interiorul său, dar Moon? Nu apăruse nici măcar o dată în viața ei pentru a-i tăia calea. Oricât de multă încredere nutrise în el, pe deasupra sa se formase și un mic sentiment de ură. Putea măcar să-i trimită o scrisoare, să facă în așa fel încât să aibă măcar o relație de prietenie. Orice ar fi contat pentru ea.

La naiba, nu mai vreau să plâng, își spuse și cuvintele lui Violet îi reapărură în minte. Pentru ea, care fusese o persoană de pe margine, era atât de ușor să vorbească. Pentru toți care priveau din exterior și nu erau implicați direct, le era așa ușor să dea sfaturi. De parcă totul devenise floare la ureche. Dă-o naiba de inimă și de sentimente, gândise, interpretând cuvintele blondei. Se considerase destul de puternică în fața tuturor acelor lucruri care o bântuiau, ce putea să facă mai mult. Nu mai avea pe nimeni și nimic, Moon fusese singură sticlă nespartă.

Fără să realizeze ajunsese în parcul care devenise pentru ea un refugiu în toate lunile în care inima i se sfărmase bucată cu bucată. Când i-am promis că-l voi salva, nici măcar nu am realizat că trebuia de fapt să mă salvez pe mine. Strânse din buze, lăsând ca lacrimile să-i cadă lent pe obrajii înghețați. În jurul său se înfățișa un perfect peisaj de toamnă, unde totul părea că moare puțin câte puțin, inclusiv sufletul său. Frunzele deveniseră ruginii și căzuseră, florile se ofiliseră, dispărând odată cu ele acel miros îmbietor. Își trecu degetele peste scoarța unui copac, lipindu-se cu fruntea de el. Începu să se legene de pe un picior pe altul, imaginându-și că se întorcea în trecut, pe când totul era bine.

În timp ce ea simțea cum se înstrăina de mediul în care se afla, băiatul cu părul albicios bătea nervos cu palmele suprafața biroului său. Fusese martor la prea multe într-o singură zi, oricât de mult încerca, nu putea s-o vadă pur și simplu, desprinzându-se de el și mergând în brațele altuia. De aceea avea de gând să scape de piedici.