Iubind în tăcere

Capitolul 82 - partea I

Fața îi era mai brăzdată de riduri decât ultima oară când îl văzuse, părul îi albise complet, iar ochii îi intraseră în orbite. Nu mai avea aceeași construcție corporală, acum era mai slab și părea mai văduit de puteri. Zilele păreau că au trecut peste el și au reușit să-și lase amprenta vizibil. Asta era viața, îți dă oportunități noi, înfățișări noi, prieteni noi, dar, totodată te face să și pierzi. Uneori nu știa ce e mai tragic; să știi că urmează să dispari sau să vezi cum cei dragi ție dispar? A doua variantă părea mai chinuitoare, însă nu era departe de prima... până la urmă tot la sfârșitul inevitabil se ajungea, iar omul tot singur va fi.

Înghiți în sec pentru că nu se aștepta să-l mai vadă. Se ridică de jos, iar în acele secunde îi trecuseră prin minte ziua în care îl rugase s-o ducă cu taxiul său vechi la sala unde Moon făcea box, rememora faptul că el fusese singurul care mai reușise s-o scoată din întuneric atunci când Moon decisese că era mai bine să se despartă. El era bunicul, omul care și în ziua de azi spera că iubita lui soție va deschide iar ușa geamului și va veni iar în brațele sale.

Respira adânc, făcând semn către Moon. Ceva o înțepa în inimă. Blaineley încerca să-i transimtă că nu reușise să aibă grijă de el, nu-și protejase persoana iubită. Acum el suferea pe un pat de spital, lacrimile i se strânseseră î ochi, dar nu avea de gând să le elibereze. Nu merita să plângă sau oamenii s-o dojenească, mai ales după cele întâmplate, trebuia să înfrunte totul bravă și să nu mai plângă.

Lacrimile ei nu luau durerea lui Moon.

Lacrimile ei nu l-ar fi făcut să se trezească.

Lacrimile ei nu ar fi oprit acest cerc infernal al ororilor.

Lacrimile ei nu ar fi dat timpul înapoi.

Lacrimile ei nu mai contau.

Bunicul oftă și își dusese și el privirea către Moon, având o expresie tristă pe chip.

- Copiilor, cu ce ați greșit atât de tare încât să nu vi se permită să iubiți.

Cuvintele ei veniseră ca o palmă, dar le acceptă. E numai vina mea, poate dacă aș fi murit odată cu ai mei, nimeni nu ar mai fi avut de suferit! Înghiți în sec la acele gânduri, atâția oameni aveau de suferit din cauza ei, de parcă nu era de-ajuns că ea suferea. Era nevoie că acești oameni nevinovați să suporte aceeași suferință.

- Ți-am zis eu, băiete, va veni și momentul în care n-o vei putea apăra. Știi, copilă, dacă stai puțin pe lângă puștiulică ăsta, găsești în el un adevărat camarad de pahar și, pe deasupra, un visător. Îți dai seama? A crezut că poate slava pe toată lumea, dar a uitat că în fața răului și a necunoscutului omul nu are nicio putere. Iubita mea nevastă credea în spiritualitate, știi, așa că puștiule, dacă ești în jurul meu, trezește-te mai repede ca să-ți dau o mamă de bătaie pentru că nu mai ascultat și ai permis să ajungi în situația asta.

Același umor și optimism, exact așa cum l-am cunoscut.

- Nu vă uitați așa la mine, doamnelor, numai așa reușesc și eu să-mi potolesc dorul de soție. Noi, bătrânii, și-așa nu suntem prea luați în seamă.

Întreabă un om care și-a pierdut persoana iubită ce e iubirea.

Întreabă un părinte al cărui copil a murit ce e iubirea.

Întreabă o bunică care își ia din mâncarea de la gură ca să le dea nepoților ce e iubirea.

În toate cele trei cazuri vei fi surprins de răspuns. Din păcate realizăm ce e iubirea numai atunci când o pierdem. Poate asta e construcția umană, avem nevoie să pierdem ca să ne dăm seama că toată viața noastră am fost niște câștigători, nu niște învinși.

Blaineley se apropie din nou de acel geam și își lipi fruntea de suprafața sa rece, eliberându-și lacrimile. Prin ceața care i se așezase pe ochi, reușise să-l vadă, era tot acolo, singur și nemișcat.

Dragă Moon,

Acum aș fi dat orice să nu mă fi întors în momentele în care tu mă goneai, să nu fi luptat pentru tine și să fii lăsat totul baltă. Uită-te la tine, ești acolo din vina mea, de ce tot ce iubesc trebuie să aibă de suferit în cele din urmă. De-aș putea, ți-aș din zilele mele și m-aș așeza eu însămi pe acel pat să suport durerea. Nu mai vreau să suferi, vreau să te știu că zâmbești, vreau să faci orice îți dorești numai să fii acum în fața mea sănătos. Nu mă interesează că m-ai face sau nu să sufăr, vreau să nu te mai doară. Ți-am luat totul, copilăria, visele, iubirea și, acum, până și viața. Jur, dacă te vei ridica de-acolo că te voi lăsa în pace și am să dispar, dacă e nevoie o s-o fac cu propriile mele mâini. Jur că nimeni nu va mai suferi, dar, te implor, deschide ochii, la naiba, haide!

În minte parcă își redactase una din scrisorile pe care le realiza acum patru ani, când el voia să știe tot ce ea simte.

- Doare, copilă, nu-i așa?

O mână i se așezase pe umăr și o strânse ușor.

- Dar lupta nu e pierdută, de fapt, nici măcar nu avem voie să pierdem acum.

Am pierdut deja. Își strângea pumnii pe lângă corp. Era greu să te recunoști ca fiind un înfrânt, probabil cel mai greu de pe pământ. Mai ales când în joc e viața cuiva fără de care viața nu mai are culoare, vibrație, dorință. Ea știa cel mai bine cum e să pierzi persoane care înseamnă totul. Întrebarea - de ce nu am putut să mor atunci? se repeta frenetic în capul ei de parcă ea începea să accepte faptul că nu ar fi trebuit să fie acolo în acele momente, ci undeva la 2000 de metri sub pământ. Oare ar fi mers ceva diferit? Ea ar fi murit odată cu părinții ei, ziarele ar fi vorbit mult mai frenetic despre moartea familiei Forks, dar în timp oamenii ar fi uitat, cum de altfel este și obișnuit din partea unui om atunci când cineva dispare nu mai are importanță cine a fost, pentru că oricum ar fi tot uitat va ajunge de cei din jurul lui. De parcă viața lui nu ar fi avut niciun sens. Moon ar fi avut o copilărie normală și ar fi fost înconjurat de afecțiunea părinților săi. Poate ar fi fost chiar un alt om, iubitor, protectiv, călduros și atent cu cei din jurul său. Poate că ar fi iubit la rândul său pe cineva care merita... în momente ca acelea simțea că nu-i merita iubirea, simțea că merita exact ce i se pregătea. Moartea.

- Copilă, te rog nu te mai învinovăți. Tu ai vrut doar o viață normală, în care să iubești și să foo iubită la rândul tău, n-ai cerut ceva imposibil sau nemaivăzut.

- Are dreptate, Blaineley, nimeni nu merită să sufere. Noi oameni provocăm uneori suferință. O face din anumite motive sau pentru simplul fapt că nu realizăm asta, dar îți spun fără ezitare... un om care provoacă suferință conștient nu este decât o altă buruiană care trebuie retezată cu tot cu rădăcini. Blaineley, dacă vrei ca asta să înceteze, trebuie mai întâi sa înveți o lecție importantă, vin momente când, pentru a fi fericit, trebuie să răpești zâmbetul altora. Învață să fii egoistă și nu te vei mai confrunta cu imagini de genul.

Mama lui Moon făcuse un pas în spate pentru a-l arăta pe Moon cum zăcea printre acele aparate.

Înghiți în sec.

Nu-i adevărat, se contrazise. Pe pământ există oameni buni și oameni care au fost nevoiți să fac lucruri mai puțin bune. Într-un fel, era crezul ei și al mamei sale, dar în alt fel, simțea că o parte din ea deja îi dădea dreptate doamnei Taison.