Iubind în tăcere

Capitolul 72

Avea capul plecat și mintea obsedată de demonii care n-o lăsau să respire de la primele ore ale dimineții. Auzise acele cuvinte clar și răspicat, iar ceva foarte sigur îi spusese că nu a fost un simplu vis. Putea încă să simtă cum acele cuvinte se răsfrângeau ca un ecou în timpanele sale. Era chiar așa simplu să spui acele vorbe? Îl privi pe băiatul de lângă ea printre gene, o zi și întregul său univers se schimbase. Nu-și mai dorea să devină puternică fiindcă știa că mereu va fi slabă în fața lui. Mereu. Studie cu atenție garsoniera în care se aflau. Față de apartamentul unde louiseră, aici totul era mai liniștit, mai restrâns, dar și foarte discret. I se părea și puțin ciudat deoarece nu și-l imaginase vreodată pe Moon să locuiască într-un asemenea loc - având în vedere cine sunt părinții săi - , dar se părea că orice e posibil.

După zbuciumul de care avusese parte înainte cu o zi, de abia acum reușea să cântărească cu atenție tot ce se întâmplase și că în mai puțin de câteva ori îl avea în spate pe cel care îl așteptase timp de patru ani și de care se temea în repetate rânduri. De ce? Fiindcă iubirea dintre ei era ciudată.

Iubirea lor rezistate.

Iubirea lor luptase.

Iubirea lor așteptase.

Dar niciodată iubirea lor nu se manifestase ca între doi îndrăgostiți.

Ea era genul de persoană care mereu își punea întrebări ca: oare cum ar fi fost dacă? Și asta făcea acum, oare cum ar fi fost ca ea și Moon să fi avut niște vieți normale și simple? Să poată merge în parc și să se țină de mână, să stea pe bănci ore întregi, vorbind despre porcării? Brusc își scutură capul, nu, aceea nu era o iubire. De fapt, nici nu ar fi putut să existe vreodată într-o asemenea manieră... clișeică.

Dar cum ar fi fost dacă ți-aș fi putut răspunde? Se întrebă și își trecu mâinile prin părul său. Înfrântă de situație realizase că nu-i va putea spune vreodată ce simte, cum se simte, el va trebui întotdeauna să ghicească. Ceea ce i se părea atât de nedrept față de el, știa că Moon era conștient de ce simte ea... până și ea sperase mereu că el simte ceva, dar acele cuvinte spuse atât de clar și atât de frumos erau o bucurie pentru inimă. Cu toate că nu prea credea în cuvinte, ele erau comfirmarea inimii atunci când creierul încă mai avea îndoieli. Era exact ca o gură de aer pentru oameni, fiindcă îndoiala era mereu prezentă în suflete, stătea ascunsă, iar când începea să lucreze toți spuneau că nu înțeleg de ce se simt astfel?

Înghiți din nou în sec și se ridică de pe canapeaua joasă, dar nu înainte să-i împingă corpul puțin mai în spate ca nu să se trezească pe podea. Căuta cu privirea o pătură și tot ce reuși să găsească a fost un cearceaf subțire aflat la căpătâiul său, oftă și trase materialul deasupra sa.

Nu a avut nevoie de prea mult ca să găsească baia mică, era impresionant cum un om ca Moon - pe care ea îl știa ca un dezordonat - putea să trăiască într-un spațiu atât de restrâns. Dar poate se adevera vorba cum că nu contează cât de mare e locul unde te afli, atâta timp cât inima ta e goală, pustie... iar ecourilor vocilor care o umpleau rămân doar ecouri. Sunete care se pierd în ziduri, le sfărâmă, le doboară, le distrug la infinit.

Se plasă în fața oglinzii mici, reușind să se vadă doar de la gât în sus. La dimensiunile peretelui unde era încorporată și chiuveta, s-ar fi putut una chiar mai mare decât cea de acum, dar marginea ciobită din josul oglinzii îi spunea istoria a ceea ce fusese. Încercă să dea la o parte imaginea acestei oglinzi sparte aproape pe de-a-ntregul și se privi pe ea. Rămăsese surprinsă că vedea o altă persoană, părul ei parcă brusc arăta mai bine, așa cum era: ușor ciufulit, ochii săi nu mai păreau cenușii și îi își recăpătasera culoare, obrajii prinseseră o culoare sănătoasă de roșu. Cu o figură rușinată își lipi palmele de ei, bătându-i ușor. Acestea erau efectele dragostei? Te făcea mai frumos?