Iubind în tăcere

Capitolul 21

Cu ochii grei, se chinui să privească în jur. Gâtul îi era uscat, iar forțele o părăsiseră demult. Felul în care arată, părul ciufulit, obrajii palizi şi plini de lacrimi, hainele şifonate, era doar o mică propagare a sufletului ei în exterior.

Dacă cineva ar fi putut vedea cum arată interiorul, atunci se putea constata cum arată un dezastru adevărat.

Extrem de ciudat trecuse noaptea când el nu se afla aproape. Îi venise în gând că ar fi bine să se întoarcă, din nou, dar ceva o oprise... acele cuvinte.

„-— Nu o iubesc, e liberă să plece când vrea."

Se aşteptase vreodată ca să o iubească? Sau să-i pese? Ajunsese la concluzia, că şi pentru Moon ea era un simplu obiecat. Până acum reuşise să-i țină sforile cum trebuie, dar de data asta, le-a tăiat fără să-l intereseze că ea va cădea. O nouă lacrimă fierbinte se scursă pe pielea rece, ce rost avea ea? Unde îşi putea găsi sensul existenței?

Îşi întinsă mai bine picioarele pe ciment, proptindu-şi mâinile pe bordură. Stătea răzmată de o maşină veche şi care cu siguranță nu mai circulă în prezent. Unde să-i fie propietarul? Automobilul fusese părăsit în parcarea unui supermarket.

Părăsit, gândul la acest cuvânt atât de simplu de pronunțat, dar cu o mare însemnătate, o făcu să-şi treacă limba peste buzele crăpate. Acum îşi putea ține de urât împreună cu această maşină, amândouă avea ceva în comun, fuseseră „părăsite". Cine ştie, poate de la atâtea lacrimi, când soarele va reapărea în sufletul ei şi ea va rugini.

Durere şi țărână, asta îmi mai rămâne. I-ar fi plăcut atât de tare ca atunci când ajungea să fie rănită, să dispară pur şi simplu şi să lase în urmă doar țărână. Nu ar fi fost asta o cale mai bună? Cineva ar fi strâns, cândva, totul într-un făraş şi ar fi lăsat-o liberă.

Nu vreau să mai plâng. Îşi impunea asta de ore întregi, dar în zadar, parcă începea mai tare după asta. Singura ei formă de eliberare, plânsul. Lacrimile reprezentau pentru ea fiecare cuvânt nespus, pe obraji scurgându-se o întreagă poveste.

Înghițise în sec la auzul unui sunet deranjant venit din geanta ei. Nu îl luă în seamă, dar văzând cum insistă, trase de mânerul genții spre ea. Dintr-o mişcare trase de fermoar, scoțând obiectul care provoca întreg zgomotul, telefonul.

Clipise des la vederea numărului de telefon necunoscut. Cu degetul mare deasupra ecranului care se crăpase într-un colț din cauza căzăturii de aseară. Nimic nu poate face să mă simt mai rău decât o fac, gândise răspuzând.

Cu mişcări lente, aduse telefonul la ureche, aşteptând ca apelantul să vorbească. Atăta timp cât cineva o căuta - lucru care oricum i se părea uimitor - ştie cine e şi ce problemă are legată de vorbit.

— Blaineley.

Vocea răguşită o făcu să strângă cu putere telefonul în mâini. Spera să nu-l mai audă.

— Vino acasă, te rog.

Involuntar întreg trupul i se încordă, îi părea că nu mai auzise acea voce de ani, îi devenise străină. O gonea, iar acum tot el era cel care ajunsese să o roage să se întoarcă. Din cauza lui ea era aici, din cauza lui se întâmplau toate astea. Dacă nu era el, poate inima ei ar fi dus-o altfel.

Nu voia să-l mai audă, aşa că îi închise telefonul fix când voia să înceapă o nouă frază. Scoase bateria telefonului, după care îl arunca înapoi în geantă, răsuflând precipitat.

Se ridică în picioare şi începu să se învârte în cerc. Luă în calcul toate motivele pentru care el ar fi sunat-o. Nu i-a păsat când a lăsat-o, acum de ce o face?