Iubind în tăcere

Capitolul 29

Cu puțin noroc seara trecuse uşor, Blaineley îi prezentase lui Beth apartamentul, aceasta din urmă fiind fascinată de fata al cărui glas stătea undeva ascuns şi temător de cei din jur. Fiind un simplu copil nu înțelegea prea multe, dar realiza că Blaineley are o ,,problemă" şi că ea e prietena lui Moon. În rest nu ştia prea multe despre fata brunetă... ar mai fi fost ceva, dar acela era secretul lui Beth, secret care nu va fi aflat.

Fetița şi-a aranjat hainuțele şi jucăriile în camera lui Blaineley, încercând totodată să se obişnuiască cu noua ei ,,casă". Până să adoarmă, a ignorat-o total pe Blaineley, aceasta încercând să facă tot posibilul pentru a-i acorda atenție şi pentru a o face să devină prietene. Poate că era ceva imposibil, pentru că ea nu vorbea, în consecință nu-i putea spune lui Beth un joc, o poveste sau câteva întrebări simple legate de viața ei prin ochi de copil. Tot ce putea să facă era să-i zâmbească şi să se țină după ea, lucru care o speria într-o oarecarea măsură pe Beth.

Singurele vorbe pe care i le adresase fetița au fost pentru a anunța că merge la culcare. Atunci, Blaineley, îndemnată de amintiri din copilăria sa, a vrut să se apropie de ea şi s-o ia în brațe, dar Beth s-a strâmbat şi a fugit în cameră.

Dacă Blaineley considerase că cel mai greu lucru din toate va fi apropierea de Beth, se înşelase. Cel mai greu lucru nu era apropierea, ci suportarea refuzurilor şi privirilor ei, care o făceau să simtă doar amărăciune. Practic se simțea asemenea unei ființe nepământene, era privită ciudat de un copil.

În general felul în care restul o judecau, n-o interesa, oamenii sunt răi, iar asta înțelesese cel mai bine. Şi ea e om, şi ea greşeşte şi poate priveşte ciudat o persoană, dar ăsta e omul, judecă - în unele cazuri fără să vrea- . Până la urmă, în viață ai parte de două mari judecăți, şi aici nu vorbim despre cazurile desfăşurate în tribunale, ci despre acele judecăți de care toți au parte... judecata oamenilor care te-nconjoară şi judecata din viața de apoi. În ambele cazuri, niciun avocat nu ne poate scăpa, iar dovezile sunt relativ insuficiente pentru toate păcatele săvârşite.

Dar pentru Blaineley e greu, mai ales când ştie că e judecată de un suflet inocent. Odată sădită această ură, totul va continua să răsară în mai rău.

Nu se gândeşte la sufletul ei care va încolțit de toată această ură. Nu se gândeşte la ea, cum niciodată nu a făcut-o... locul întâi, pentru ea, era ocupat mereu de alte persoane. Iar, în acest moment, singura persoană la care se gândea era Moon. Nu numai că nu dăduse vreun semn de viață, dar se gândea şi la faptul că va fi pus la o amărucine pe care Blaineley nu o va suporta. Era sigură că Moon va trata totul cu calm, dar ea nu era ca el.

Va lăsa tot pentru a o vedea pe Beth fericită alături de fratele ei... chiar dacă asta înseamnă să stea departe de fericirea lor.

După acel moment dintre cele două, a apăut şi Henry. Puțin cam adormit, puțin cam treaz, dar şi-a respectat înțelegerea şi a venit. Din fericire nu avusese parte de vreo surpriză... sau un invitat.

Henry îi observase tristețea şi că era pierdută în gânduri, şi mai ştia că, cauza stării ei era Beth. Într-un fel îi părea rău pentru Blaineley, ştia destul de multe despre Moon şi despre familia Taison, iar Blaineley, cu sufletul ei mare, nu are ce căuta printre fiare. Îi face mult bine lui Moon, dar acel bine însemană sacrificii, sentimente şi lacrimi, trei elemente importante care o vor aduce în punctul propriului plonjon spre un abis mult prea întunecat.

E greu să ştii ce fel de calități şi defecte au două persoane în ciudata ecuație a iubirii. Practic ştii precis unde e fiecare minus şi plus, că într-un final, rezultatul va fi nul... asta dacă nu vor fi cei doi excepția. Greu de crezut asta, având în vedere că unul se ofileşte pentru ca celălalt să răsară.